"Eu sunt, domnule, Mambo Siria!"

Pe nea Mărin Şchiopu l-am cunoscut în urmă cu vreo 10 ani acasă la Mircea Dinescu, la Cetate. Venise din Dârvari împreună cu câţiva muzicanţi să-l colinde pe poet aşa cum ştia el mai bine: cu ritmuri de fanfară, texte savuroase, care uşor licenţioase, care de-a dreptul dadaiste, unele scrise de el, altele auzite prin sat şi preluate după ureche, personalizate, cântate în acut cu mâna pe inimă, dansate din buric cu privirea ţintă la pianul nedumerit din salon.

A fost dragoste la prima vedere, iar muzicanţii au rămas cu noi până în zori. Nea Mărin a cântat tot ce-a ştiut. A început timid cu "Tinerel m-am însurat", apoi "Lino Catalino", "Sunt un simplu vagabond", "Şurubu'", încheind apoteotic primul număr cu o ciudăţenie de cântare "compusă" de el în tinereţe: "Mambo Siria". Şi cum prima întâlnire este întotdeauna memorabilă, iar trupa de muzicanţi nu avea un nume, au fost botezaţi pe loc.

Spre fala lui nea Mărin, numele ales spontan şi definitiv de Dinescu a fost... Mambo Siria. Lucrurile par a fi simple, dar realitatea le complică de fiecare dată. Nea Mărin a făcut cântecul, trupa se cheamă Mambo Siria după numele cântării lui, între muzicanţii din fanfară el e vedeta, deci el e Mambo Siria. "Eu sunt, domnule, Mambo Siria. Păi cum?"

Din noaptea aceea de pomină, fanfara Mambo Siria a fost invitată de fiecare dată la întâlnirile de la Cetate. Odată descoperiţi şi mediatizaţi, mă aşteptam ca muzicanţii să nu mai facă faţă solicitărilor, să le curgă cântările ca Dunărea primăvara, să poată trăi şi ei, în sfârşit, din muzică. Din păcate, lucrurile nu au stat deloc aşa, cu toate că ascultându-i o dată n-ai cum să-i mai uiţi, în schimb de cum încep să cânte ai şansa să uiţi câteva ore de tine, iar toate grijile să-ţi pară neînsemnate şi departe. Băieţii sunt plini de vervă, adevăraţi, fermecători, cu un chef nebun de cântat. Iar nea Mărin... absolut fabulos.

Cu toţii au înţeles că nu mai sunt o simplă fanfară ţărănească, doar au cântat la Bucureşti şi au apărut la televizor cu domnu' Dinescu, îi recunosc oamenii în târg la Calafat şi pe stradă la Craiova. Au înţeles, au risipit suflet şi au "investit" în Mambo Siria: şi-au îmbogăţit repertoriul, şi-au cumpărat o dubiţă de la bulgari, şi-au pus la punct instrumentele, iar de nea Mărin au grijă ca de ochii din cap, conştienţi că el e brand-ul.

Dar nici aşa nu prea merge treaba. Sunt chemaţi ce-i drept la nunţi şi înmormântări în Dârvari şi prin satele vecine însă cântări au puţine peste an şi nu pot trăi doar din muzică. Ei ştiu că nu-i deloc uşor să concurezi cu manelişti şi cântăreţi de populară care-şi plătesc apariţiile tv şi-şi împart cumetriile, să convingi omul că nu sunetul lasciv de orgă, ci glasul strident al trompetei e cel al nunţii şi al morţii, că nu ghiulurile strălucitoare ale celor ce cântă doar pentru a strânge averi înnobilează mâna, ci bătăturile din palmele muncite ale muzicanţilor ţărani.

Chiar şi aşa, băieţii nu se plâng niciodată. Sunt demni, mândri, mulţumiţi cu puţin, mereu binedispuşi, obişnuiţi să muncească din greu, fericiţi să poată cânta din când în când. Nu mai speră de mult să poată trăi, aşa cum ar fi normal, doar din muzică. De fapt, nu mai speră aproape nimic. Doar un gând mai vechi îi îndeamnă să mă sune din când în când şi să mă întrebe dacă nu s-ar putea face într-un fel să scoată şi ei un CD, acum, cât nea Mărin e încă sănătos şi poate cânta...

 

Luna trecută am avut norocul să merg acasă la ei, în Dârvari, satul despre care auzisem că ar avea cel mai fertil pământ din ţară. Aşteptam să văd bunăstarea, belşugul, dar gospodăriile improvizate şi drumul aproape impracticabil spuneau cu totul altă poveste. Fanfara se strânsese în centru, lângă Fântâna Mireselor, peste drum de biserică. Câţiva oameni se opriseră şi aşteptau să se întâmple ceva, alţii ieşiseră în curte şi se uitau peste gard.

Îl iau de braţ pe nea Mărin. Merge mai rău decât astă vară la "Tarafuri şi Fanfare", când ne-am plimbat prin Dumbrava Sibiului. Încerc încă o dată, fără succes, să-l fac să uite că e Mambo Siria şi să-mi povestească despre viaţa lui, cu bune, cu rele. I se pare prea banal pentru o vedetă şi încearcă din nou să mă impresioneze: "Am tractor, am Dacie nouă... eu la viaţa mea am fost şi fotbalist... nu, cum să mă doară picioarele? Doar puţin genunchiul, de la vreme... femeile? Nici una nu scăpa, am avut una de-i ziceam Răsturnica, de câte ori mergeam la ea...".

Încerc să schimb pista şi-l întreb despre melodiile pe care spune că le-a "compus". "Nu există case în Dârvari la câte cântece am făcut eu muzica şi poezia." Îl rog să-mi spună cum de i-a venit ideea cu "Mambo Siria". Se opreşte din mers, îşi îndreaptă spatele, se uită galeş la trompetă, apoi mă priveşte ţintă pe deasupra ochelarilor şi-mi răspunde scurt, fără drept de replică: "Mi-a fluierat-o dracii-n cap".

"Într-o seară în Egipt
În pustiu m-am rătăcit,
Lâng-o piramidă stam
Să mă odihnesc.
Şi cum stam aşa culcat,
O umbră mi s-a arătat
În mâna c-un saxofon
Şi mi s-a recomandat:

Mambo Siria, Siria,
Mambo Siria, ia, na!
Mambo Siria, Siria,
Mambo, pa-ram-pam-pa!

Îmi cânta la saxofon,
Îmi zicea şi la trombon,
Îmi cânta şi-aşa-mi zicea:
Muzica e viaţa mea.
Cântau negri şi leoparde,
Fel şi fel de mamifere,
Îmi cânta şi-aşa-mi zicea:
Muzica e viaţa mea.

Mambo Siria, Siria,
Mambo Siria, ia, na!
Mambo Siria, Siria,
Mambo, pa-ram-pam-pa."