x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Caricatura Vasile Dâncu, poetul din vârful dealului

Vasile Dâncu, poetul din vârful dealului

de Iulia Gorneanu    |    15 Noi 2009   •   00:00
Vasile Dâncu, poetul din vârful dealului
Sursa foto: Iulia Gorneanu/

"Eşti aproape orb/ de-atâtea mâzgăleli/ şi tot în vârful dealului rămas-ai..." La Runcu-Salvei stau faţă în faţă cu toamna şi aştept călăuzele să mă ducă la casa poetului din vârful dealului. E duminică şi oamenii vin cu paşi măsuraţi spre biserică. Coboară de pe la casele lor risipite pe dealuri, case ascunse de livezi împovărate de rod, case mai aproape de cer decât unele de celelalte, case cu cruce pe acoperiş şi pasărea-suflet gata să-şi ia zborul.



E duminică şi stau faţă în faţă cu dealul. Ştiu că am tare mult de urcat până la casa poetului, nu de cărarea îngustă mi-e frică acum, mi-e frică de toamna asta nebună care mă-ndeamnă să spun tot, de merele ei ce roşesc nepipăite pe crengile grele, de merele ei ce putrezesc neatinse prin iarba uscată, mere nefurate de nici un copil, nerâvnite de nici o gravidă, neculese de bărbat.  N-ar fi chiar aşa de greu urcuşul de-ar mai sta soarele după nor. Mă tot urmăreşte pieziş şi când mă prinde îmi arde umărul stâng. Ajungem după vreo două ore şi îl găsim acasă. Ne aştepta. Cu un fagure mare de miere, tăiat în bucăţi ameţitor de dulci, apă rece şi mere.

Traista cu cărţi
Poet ţăran sau ţăran poet, cât de neîncăpătoare pot fi câteodată cuvintele, cât de inutile şi absurde convenţiile... Scriitorii îi spun badea Vasile, sătenii îi spun domnul Dâncu, el spune că nu poate trăi dacă nu ţine o carte în mână.  De câte ori a avut bani, a coborât în Năsăud ori în Bistriţa şi şi-a umplut traista cu cărţi. Le-a citit pe toate, le-a rânduit în cele două biblioteci, le-a risipit prin alte case, unele s-au întors la el, altele s-au făcut praf, cu folos putem spune, un tâmplar din sat a descoperit anul trecut un plagiat...

Vasile Dâncu, născut la Runcu-Salvei în primăvara anului 1939, rămâne toată viaţa aici. Pe casa din lemn, o plăcuţă cu numărul 196. "Fixat sunt pe veci pe-o culme de deal,/ n-am zeppelin, n-am aripi/ doar bietul dor de ducă/ îmi poartă gândul/ prin multele cetăţi./ Mi-s drumurile scurte/ şi se suprapun/ ca firele de aţă pe un ghem." Autodidact. Membru al Uniunii Scriitorilor. Publică cinci volume. "Despre anii de şcoală/ n-am multe de spus,/ au fost numai patru/ şi s-au rostogolit/ ca nişte mere/ pe-o coastă de deal./ Mi-au rămas să port,/ la reverul aducerii aminte,/ creionul cu lemn galben/ şi o fată cu ochi negri/ căreia nu-i plăceam." Lucrează pământul, cuvântul. În curte, câteva milioane de albine rostuite în stupi din scândură verde, în casă câteva mii de cărţi, rostuite pe rafturi tot verzi. În vârful celui mai înalt deal din Runcu-Salvei, miere şi litere, fagure şi cuvânt.

Povesteşte despre ţărani - "clasa mea socială a avut soarta pieilor roşii, comuniştii i-au alungat la oraş, acum îi alungă din ţară... tragedia satului nu începe acum, a început prin anii '50, acum se finalizează". Povesteşte despre dealuri, despre albine, despre fericire - "dacă am fost vreodată pe deplin fericit... nu ştiu să fi fost... dar dacă am fost vreodată fericit am fost atunci când am citit o carte bună". Povesteşte despre scris, despre oameni, despre  Runcu-Salvei, despre cărţi, despre munca pământului - "nu cred că munca fizică şi mersul pe jos fac viaţa lungă, dacă ar fi fost aşa ni le-ar fi luat de mult domnii".

Într-o casă din lemn, cu prispă lungă şi pereţi albaştri, pe culmea unui deal înalt şi departe, poetul Vasile Dâncu citeşte, scrie, lucrează, visează, TRĂIEŞTE. Spre deosebire de noi, el ştie ce-i cu el şi ce-i cu lumea asta, iar simplitatea vorbei vine din esenţializare. Vasile Dâncu a crezut în carte şi în poezie. Nu le-a părăsit şi nu l-au părăsit. Şi-au amestecat rândurile cu ridurile, filele cu zilele, literele cu gândurile.  Nu le-a trădat şi nu l-au trădat. I-au fost leac de dor de ducă, de iarnă, de deal, de drum, de tăcere, de durere, de nefericire, de sihăstrie...

Gust de fagure
Mă retrag pe un dâmb cu două dintre cărţile poetului Vasile Dâncu şi le deschid la întâmplare, cu ochii închişi. Citesc despre Runcu - "Satul meu/ nicicând nu va pleca/ în altă parte/ să-şi caute norocul. În jurul lui se învârte/ şi se toceşte lumea"... Citesc despre vultur  - "Deasupra satului/ chiar la zenit/ arde vulturul îndrăgostiţilor/. În lumea înaltă/ de nori şi albăstrimi/ se mistuie-n tăcere,/ nelăsând să cadă/ cenuşa-i peste câmpul/ proaspăt nins". Despre dragoste - "O iubire care/ nu s-a împlinit -/ ca şi a dumitale/ iubite cititor -/ o mai port în gând/ ca ocnaşul/ lanţul la picior"...

Umbrele tot mai lungi îmi vestesc că trebuie să mă despart de poet şi de dealul lui dacă vreau să ajung pe lumină în sat. Iau cărţile de dar şi plec fără prea multe vorbe. Soarele răneşte amurgul şi pleacă şi el. Iau şi câteva mere. Înserarea alunecă peste umerii rotunzi ai dealurilor ca o mângâiere păcătoasă. Păsări străine mie zboară în cercuri cenuşii deasupra lumii. O iau pe Lina de mână şi mă simt ca ea, adolescentă, liberă, fericită. Ajungem la drumul cu asfalt. O lună ireală apare de după deal. Am încă gust de fagure şi miros de mere risipite prin iarbă. La Runcu-Salvei stau faţă în faţă cu luna şi aş vrea ca oamenii să mă uite o vreme aici.

×
Subiecte în articol: lada de zestre