x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Case părăsite de înger

0
Autor: Iulia Gorneanu 03 Iul 2011 - 21:00
Case părăsite de înger
"Fiecare casa are inger, fara inger nu se poate. Ingerul vine in toata ziua, pana la miezul nop­tii, ca el tot ce se intampla in casa stie… El intra, iute, de se uita si iar se duce". (Elena Niculita-Voronca, 1907)
Peste casele din satele noastre, ingerul trece tot mai grabit, acoperisurile semete ii smin­tesc zborul, iar ferestrele, ce au uitat de mult semnul crucii, nu-l mai slo­bozesc inlauntru. Multe case au ramas fara de inger, iar singura lor podoaba e steagul negru, de sub streasina. Ele sunt parca cele mai frumoase, frumoase ina­in­te de moarte, inainte sa vina fiul sau fiica de la oras ca sa-si faca in locul lor casa de va­canta mult visata, cu termo­pa­ne si in­cal­zire centralizata, obligatoriu, cu etaj. Ei le spun "case batranesti", adica de­modate, invechite, desuete, le e rusine cu ele, "asa se faceau mai demult, ce sa-i faci…".

Neprotejate
Nu-i impiedica nimeni sa le da­ra­me, nici primarul, nici legea, nici paca­tul. Nici ingerul, care de atata tristete abia isi mai poate deschide aripile. Ei au vazut case marete pe unde au fost la lucru, case de domni, cu living, dressing, cu camere se supraveghere, "ce inger, domnule?", au ve­nit acasa si s-au straduit sa le cons­tru­ias­ca intocmai, fara sa tina cont de arhitectura locului, de duhul lui, fara sa le pe­se de-i campie, munte ori deal. Va spun cu mana pe inima ca, ma plimb prin tara asta si, nu mai stiu pe unde sunt, parca era Vrancea, parca Maramures, satele in­cep sa arate la fel, adica in nici un fel, du­pa sufletul nostru de imprumut, dupa te­lenovele… Noroc cu babele de pe la porti, noroc cu muntii si cu Dunarea, noroc cu ingerul care imi arata ca inca mai exista casute din povesti, cu muscate in fereastra si busuioc sub streasina, cu ferestre in forma de cruce si pasarea suf­letului pe acoperis, case cu o arhitectura uimitoare, perfect proportionate, case boieresti cu foisor, case cu prispa, cu stalpi serpuiti, cu capiteluri si frontoane, cu acoperis din sindrila, din trestie, din stuf, din paie… Sunt ultimele case cu duh, sunt casele ce dispar, una cate una, ne­pro­tejate de nici o lege a patrimoniului ar­hitectural rural, ramase la voia in­tamplarii, a lipsei de cri­te­riu, a falei peste masura, a prostului gust. Lelea Victoria Maieran din Spermezeu, Bistrita Nasaud, s-a stins din viata luna trecuta. Am cu­nos­cut-o in urma cu doi ani, locuia sin­gu­ra intr-o casuta al­bastra precum pri­virea ei, iar in curte avea flori colorate de toamna si pisici cu cozi vargate. Tot singuri, in case ce ar pu­tea fi incluse intr-o lista a patrimoniului taranesc, traiesc lelea Carolina, din Stoi­ceni, Elvira Cocis, din Suciu de Jos, canto­rul Vasile Santa, din Rogoz, moasa si mo­sucu’ Vasile Deac, din Bogdan Voda (Ma­ra­mures), Lita Veta, din Muntii Sebesului, Maria Poenariu, din Laz, Alecsandru Ta­nasa, din Mitocas (Suceava), lelea Valerie, din catunul Cotorasti, comuna Ramet… Acest ultim sat, ascuns printre culmile de piatra ale Apusenilor, ar trebui urgent conservat, casa cu casa, sura cu sura. Pri­ve­listea pare desprinsa din alte timpuri, casele sunt mici, cu acoperisuri de paie, inalte si ro­tunde ca niste capite uriase. O impie­trire tainica a pus aici stapanire pe loc si pe lu­me. Deasupra usii Valeriei Bra­dea e scri­jelit anul in care a fost facuta casa – 1850. M-am plimbat pe drumul pietruit si am vazut case mai aproape de cer decat une­le de altele. Am vazut satul romanesc de demult. O lume inchisa, retrasa in si­ne, in care randuiala, inte­lea­sa ca or­di­ne an­cestrala, il face sa dainuie, iar oa­me­nii se supun neconditionat legilor lui ne­scrise. M-am apropiat de case. Unele respirau agonic, altele erau para­site, gata sa se pra­buseasca… Sa fi fost locul rau? Ori inte­me­ietorul satului blestemat? O fi ajuns pana aici mirajul orasului, al strainatatii? Sau poate e doar destinul care isi intinde aripa neagra asupra vesniciei din satele noastre…

Serviciul de email marketing furnizat de