x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Finu’ Stere

0
Autor: Lucian Avramescu 22 Noi 2006 - 00:00
Finu’ Stere


De cate ori urc la Sangeru, pe ulita copilariei mele, ramasa neschimbata, cu aceleasi garduri, cu aceleasi hartoape, ma incearca un sentiment apasator. Nu-i doar tristete. E mai mult decat atat. Peste drum de casa bunicilor mei dinspre mama locuia candva finul Stere. Casa lui, compusa dintr-o odaie de pamant, asigura invelis cald celor cinci membri ai familiei, el, nevasta pe care o chema Afina, si cele trei fete - Vivi, Marita si Georgeta. Si finul Stere, si fina Afina au murit. Au murit si cele doua fete mai mari. Traieste undeva, maritata la Targoviste, Georgeta, care aud ca are si cativa copii. Finul Stere era mester. Se pricepea si la tamplarie (facea scaune si mese), si la zidit case. Avea un atelier sapat ca o pivnita sub pamant, cu un ochiulet de geam care lasa sa se strecoare inauntru, timida, lumina zilei. Avea si o varnita sub padure. Bucuria copilariei mele era sa ajut la fabricarea varului. De fapt, cu un ciocan pe potriva mainilor mele spargeam aschii de calcar, alaturi de oamenii mai mari. Dupa zile si nopti de foc, aschiile de calcar deveneau incandescente. Finul Stere mi-a dat odata trei lei pentru munca prestata. Au fost cei mai importanti bani castigati de mine vreodata. Casa finului Stere s-a scufundat in pamant. Atelierul este un morman cu buruieni uscate. Din magazia in care tinea scaunele pe care le cara cu spinarea la Tataru sau Calugareni, sa le vanda, n-a ramas nimic. Filosofia de viata a personajului era ciudata. El a fost prizonier la rusi. Era mandru ca a fost prizonier. Unii au fost la nemti. El a nimerit la rusi. Avea de acolo amintiri. Le povestea cu placere. Intr-o singura imprejurare ii sarea mustarul. Nevasta il certa ca n-a facut si el in spatele curtii un closet. Fetele cresteau si nu se mai puteau duce, cu chilotii in vine, dupa casa. "Fa, se rastea la femeie barbatul. Eu am fost prizonier la rusi. Nici aia nu aveau closet. Se duceau, asa, pe o poteca printre bozii intre niste tufani. Pai, daca rusii nu aveau, de ce sa am eu?" Mi-au ramas in cap aceste vorbe si regretul ca finul Stere n-a fost prizonier la nemti. Era primitiv finul Stere? Era puturos? Lucra pentru altii, dar pentru el, nimic. Banii castigati se duceau pe mancare si bautura. Toata viata n-a agonisit nimic, n-a batut o stinghie in gardul lui. Acum sufla vantul sfarsitului de toamna peste movila fostei case. Din pacate, prin catunele pe care le bat cu pasul intalnesc azi gospodarii identice cu gospodaria vecinului meu care locuia vizavi de bunicii din partea mamei, cei la care am crescut. Ceilalti bunici, numiti cand chiaburi, cand mosieri si intotdeauna dusmani ai poporului, fusesera maturati din casele si pamanturile pe care le agonisisera. Pe Valea Urluiului, undeva intre Urlati si Ceptura, sub piscurile de piatra ale Istritei, viile sunt in paragina, iar din trei case una singura e locuita. Dintr-o casa mica iese, prin horn, fum. Fumul deseneaza un zigzag caligrafic si apoi urca surub in cer. Din spatele curtii, dintr-o constructie din snopi de coceni, iese un taran incruntat care se incheie la curea. Cocenii asigura relativa intimitate a locatarului. Si acest om, traind in Evul Mediu, a fost pesemne prizonier la rusi.

Incerc sa acomodez privirea smechera a ministrului Flutur, specialist in integrari europene pe hartie, pe care il vad acum lafaindu-se in televizor, cu privirea tepoasa, ca o perie de sarma, a taranului care iese, incheindu-se la nadragi, din closetul lui facut din snopi de coceni. Singura legatura a domnului Flutur cu aceste sate fara apa, cu gospodarii autodebransate de la curent electric si reintoarse la lampa cu petrol, a ramas asasinarea in masa a gainilor. Incerc sa descifrez raspunsul satelor la gargara patriotica a politicianului, prin gestul taranului care se incheie, incruntat si dispretuitor, la nadragi.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   stere

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de