x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Chelnerii, doctorii şi ceilalţi români cu bani şi-au sistat investiţiile în artă

0
Autor: Lavinia Betea 29 Noi 2010 - 18:34
Chelnerii, doctorii şi ceilalţi români cu bani şi-au sistat investiţiile în artă Despre schimbările intervenite în breasla plasticienilor după căderea regimului comunist a explicat pictorul Petru Lucaci, conferenţiar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti şi preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici

140220-imga0898.jpgComparativ cu artiştii cuvântului, actori şi scriitori, prezenţa plasticienilor în media şi în viaţa publică românească este acum considerabil redusă. Prin universalitatea mijloacelor lor de expresie creatoare au fost însă cea mai avantajată categorie de artişti de libertatea ieşirii în lume.

Despre schimbările intervenite în breaslă după căderea regimului comunist am stat de vorbă cu pictorul Petru Lucaci, conferenţiar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti şi preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP). În anul 1990, Petru Lucaci era artist liber profesionist. Şef de promoţie pe ţară la absolvirea facultăţii, fusese repartizat într-un gimnaziu din preajma Capitalei. Norma didactică implica însă naveta între două-trei şcoli. Şi stagiatură obligatorie pentru un fost bursier. Altfel, te obligau să înapoiezi statului – deodată şi integral – valoarea burselor pe toţi anii de studiu. Când numai în Bucureşti sunt acum 1.500 studenţi la arte plastice, nu poţi concepe duritatea şi dramatismul  competiţiei din anii ’80: fiecare specializare şcolariza anual maximum şapte studenţi.

“Orice artist putea fi liber profesionist şi înainte de 1990, povesteşte pictorul. Chiar dacă nu erai membru al Uniunii – căci se sistaseră primirile din 1983 –, ţi se repartiza atelier, primeai gratuit sală pentru expoziţii, puteai vinde. Erau şi atunci oameni cu bani – doctori, chelneri, profesori cu meditaţii... Eu personal aveam colecţionarii mei. Nu-şi puteau cumpăra două case sau două maşini şi atunci investeau în artă. Pe urmă, arta a dispărut din zona lor de interes. Statul cumpăra multe lucrări de artă prin UAP care încasa comisioanele. Instituţia era ajutată în scop propagandistic, dar pe lângă artiştii care răspundeau comenzilor politice, trăiam toţi ceilalţi fără să facem compromisuri majore sau deloc. Stupizenie şi absurditate a fost că nu aveai informaţie şi nu te puteai mişca; că nu trăiai într-un spaţiu cultural în care să poţi respira normal. Era revoltător, deoarece libertatea pe care trebuie s-o fructifici în sens creator e o problemă majoră”.

Anul 1990 a fost un an bun, poate cel mai bun din istoria plasticienilor români. Uniunea era extrem de bogată şi mare parte din banii ei s-au folosit pentru cumpărarea de ateliere şi organizări de expoziţii. Au fost primiţi mulţi membri noi în UAP, dar au început şi convulsiile. “Sincer nu-mi amintesc de atmosfera lui ’90 decât că am fost în stradă, în Piaţa Universităţii, rememorează artistul. Credeam că dispare un sistem şi că trebuie pus umărul. Obsesia mea a fost să ies cât mai repede, să văd ce se întâmplă în lume.”

Imediat după schimbarea regimului, la Bucureşti au apărut galerişti, curatori, critici şi cumpărători străini, unii special interesaţi de arta proletcultistă. N-au lipsit “ţepele”.

De pomină a rămas faza cu italianul, dispărut fără urmă, cu un camion de lucrări. Artiştii români primeau multe invitaţii la expoziţii şi târguri de artă. Călătoreau cu viză, iar ambasadele cereau dovezi de cazare asigurată. Cu timpul s-au diminuat atât entuziasmul străinilor care invitau, cât şi cel al invitaţilor. “Din acea perioadă am zeci de lucrări rămase afară pentru că n-am mai avut bani să le aduc înapoi”, îşi aminteşte Petru Lucaci.

Pe parcursul celor două decenii s-au schimbate multe. Şi nu în bine. “Nu ştiu pe cine să arunc vina”, spune preşedintele UAP despre relaţia actuală dintre cultură şi societate. Din partea mediilor culturale, administrative şi de presă, interesul este extrem de scăzut. Cultura nu există pe agenda nici unui partid. Ziarele au renunţat la paginile culturale. Nefiind eficiente, revistele de cultură profesionistă au început să moară. Categoria de colecţionar de dinainte de revoluţie a dispărut. Iar tradiţia interbelică a colecţionarului ce făcea din casă un muzeu cumpărând artă e slab reprezentată în Bucureşti. O cotaţie a artiştilor şi o piaţă de artă contemporană nu s-au format. Statul şi-a luat mâna de pe cultură cu riscul de-a luneca spre manelizare... Pe scurt, spune reprezentantul artiştilor plastici din România, “trăim nişte vremuri, într-un alt plan, comparabile cu stupizeniile de dinainte de ’90”.

 

Moşteniri UAP dispărute: bani, sediu, casă de pensii şi ateliere

În 1990, UAP era atât de bogată încât şi-a permis chiar reeditarea unor numere din revista Arta apărute în ’89. S-au scos din ele articolele omagiale semnate de aceia care voiau să-şi refacă biografiile spirituale. Versiunile “revizuite” (istoricii ar spune “măsluite”) în stil orwellian au înlocuit în biblioteci numerele originale ale revistei UAP. Averea UAP provenea din multele comisioane încasate pentru lucrările membrilor săi. “Anual se organizau circa zece mari expoziţii: salon naţional, salon al Bucureştiului, de 23 August, salon al tineretului etc., explică Petru Lucaci. Partidul, UTC-ul, sindicatele, muzeele, întreprinderile şi instituţiile alocau fonduri mari achiziţiilor de artă de toate genurile. Erau câteva cu temă, gen Ceauşescu apăsând pe bumb să deschidă ecluza de la Agigea. O compoziţie ca aceasta era plătită pictorului cu 150-160.000 lei. Un portret, cu 60.000 lei. Veneau şi apelau la noi. Era riscant să refuzi sau poate eram doar noi temători. Eu ziceam: «Nu ştiu să fac portret». Iar ei: «Măcar un buchet de flori, e ziua Tovarăşei». Nu m-am angajat niciodată.” O armată de artişti lucra la “obiective” precum Casa Poporului şi casele de protocol sau la restaurările de clădiri de patrimoniu şi instituţii culturale. Vara erau taberele de creaţie care, de asemenea, se plăteau. Prin magazinele Fondului Plastic, artiştii vindeau lucrări, obiecte decorative şi vestimentare.

Puteau solicita cu titlu de împrumut de la Uniune şi bani care se returnau prin achiziţionări de lucrări. În prezent, UAP are 5.000 de membri, dar a pierdut clădirea unde-şi avea sediul şi circa o jumătate din atelierele şi galeriile ce le avusese în ’90. Şi casa de pensii a UAP a fost lichidată, iar artiştii profesionişti sunt echivalaţi cu muncitorii necalificaţi.

 

“Vrei să pleci? Te ajutăm!” – au zis “băieţii”

În 1988, pictorul Petru Lucaci şi-a deschis prima expoziţie personală, intitulată “Geneza”. O sumă de complicităţi şi găselniţe – de compexitate şi dificultăţi greu de înţeles pentru cei care n-au trăit timpul acela – i-a precedat vernisajul. Mai întâi, instituţia cu rol de minister al culturii nu i-a aprobat catalogul prefaţat de Andrei Pleşu. În obţinerea vizelor s-a implicat atunci direct sculptorul Horia Flămând, nu atât în calitatea sa de  vicepreşedinte al UAP, cât de cumnat al cepexistului Ion Ursu. Ataşatul cultural al Ambasadei Americii la Bucureşti a cumpărat aproape toată expoziţia tânărului pictor. După ce i-a pus tablourile pe pereţi, l-a invitat şi pe artist la reşedinţa sa. “A doua zi, îşi aminteşte pictorul, m-au vizitat «băieţii». «Vrei să pleci? Nici o problemă. Te ajutăm», mi-au zis. Am fost foarte speriat.” În primăvara lui ’89, a vernisat expoziţia inspirată de facerea lumii la Timişoara. Criticul Coriolan Babeţi, preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Timiş, nu a obţinut însă acordul şefilor secţiei de propagandă. Eficiente au fost în schimb intervenţiile de culise ale celebrului doctor timişorean Virgil Feier, consăteanul şi protectorul adolescenţei lui Petru Lucaci. Prezentată la Timişoara de poetul Ştefan Foarţă şi sculptorul Victor Gaga, “Geneza” a devenit un reper al evenimentelor culturale din an, consacrându-l pe autor.

Citeşte mai multe despre:   acum 20 de ani
Serviciul de email marketing furnizat de