"Am lăsat personajiile libere..."

Naşterea unui roman care a făcut epocă... Şansa de a fi susţinută de un mare om de litere precum Eugen Lovinescu... Creionarea unor personaje memorabile... Despre toate acestea şi nu numai, citiţi confesiunile Hortensiei Papadat-Bengescu, apărute în volumul îngrijit de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, "Romanul românesc în interviuri" - Editura Minerva, 1986. Interviul pe care I. Valerian I l-a luat scriitoarei a apărut în 1926, în Viaţa literară.

"La apariţia primului meu volum, «Ape adânci», dl Lovinescu, referindu-se la «Femei între ele», vedea în mine un viitor romancier. În acel moment, cariera mea în această direcţie era determinată: prin ambiţia de a satisface această prevedere şi prin înclinările pe care această anticipare le încuraja. Nu m-am grăbit, am aşteptat să se facă evoluţia. Am aşteptat momentul roman.

După publicarea «Balaurului», dl Lovinescu mi-a spus: «Acum vei scrie, desigur, un roman». Ca şi cum, nu aşteptam decât semnalul, fresca care constituie subiectul «Fecioarelor despletite», a «Concertului din muzică de Bach» şi altor două romane în lucru, m-a invadat cu preocuparea ei.

S-a trezit "invadată" de o întreagă familie, căreia i-a dat numele Hallipa. Mai târziu, a descoperit ce s-a mai întâmplat cu aceşti eroi veniţi din afară
... În roman, ca şi în teatru, nu pot aduce un compars, fie el cât de incidental, dacă schiţarea lui nu îmi apare precisă. De aci ideea că oricare personaj episodic poate deveni erou principal al unei drame sau roman, de aci şi faptul că în «Concert din muzică de Bach» apar pe primul plan personagii care în precedentul fuseseră pur episodice.

Am mai crezut că într-un cadru limitat se pot studia cât de multe manifestări ale vieţii, de aceea am lucrat în ciclu. Acţiunea fiecăruia e însă cu totul separată şi chiar atitudinea formală diferită. Nu lucrez cu modele şi nici cu anecdotă cunoscută. Personagiile, ca şi afabulaţia, totul e de invenţie; dar nu pot lucra până când n-am impresia desăvârşită că sunt fapte şi fiinţe reale. Ba chiar atunci când am stabilit ferm liniile mari, un amănunt - simplu reflex de lumină care cade într-un decor dintr-o parte, şi nu din alta - detalii aparent indiferente mă opresc din lucru până când capătă veracitatea lor absolută.

... «Concert din muzică de Bach» mi s-a prezentat deodată şi ca titlu, şi ca axă de construcţie. Concertul nu e propriu-zis subiectul romanului, e însă coloana în jurul căreia acţiunea se desfăşoară, rampa de sprijin a întregului parcurs. Acest titlu la început se adapta unui episod al romanului, pe măsură ce scriam însă, aveam impresia că îmbinarea şi dozarea caracterelor şi acţiunilor mă împresoară în chip simfonic.

La primul roman, dl Lovinescu mi-a obiectat că personagiul lui Mini (Fecioarele depletite) ar fi un vestigiu de subiectivism. Am căutat să obţin formula obiectivismului absolut în «Concert din muzică de Bach», lăsând acţiunea şi personagiile să-şi facă singure jocul, şi m-am ostenit ca şi stilul să fie cel cuvenit acestei forme. E ceea ce am vrut! Ceea ce am făcut, se va vedea.

... Am fost adesea întrebată de ce se privesc cu atâta severitate personagiile mele. Socot romanul propriu-zis ca însemnând realizarea vieţii, deci a adevărului; în consecinţă, ca pe ceva riguros şi grav.

Nu asupresc, dar nu acopăr. Deoarece mi-am propus adevărul. Adevărul se cercetează la lupă şi la microscop. E bine ştiut că în acest fel apar toţi porii obiectului examinat. Severitatea mea e lupa de care mă servesc.

Dimpotrivă, mica lume pe care o înfăţişez nu e aleasă din specimenele excepţionale, ci dintre oamenii curenţi şi cu fapte uzuale. Din oameni care, priviţi la lupă şi puşi în avantagiul unei lumini superficiale, pot fi consideraţi buni şi frumoşi. 

Şi chiar aşa, sunt ei oare răi şi urâţi? Au ieşit ei oare din dimensiunile existenţei pentru că lupa i-a mărit? Cred că nu. Abaterile amoroase ale doctorului Rim, tribulaţiile domestice ale bunei Lina, cariera lui Lică Trubadurul, calvarul Siei, suferinţele lui Maxenţiu nu ies din normele curente.

Iar idila muzicală din familia Drăgănescu, tocmai fiindcă e umană, nu poate fi lipsită de un gust amar. Toţi aceştia sunt numai priviţi foarte de aproape şi cu mare interes.
Îmi pare că în faptele cele mai obişnuite se poate găsi mult caracter şi mult relief în caracterele cele mai uzuale.

... Altfel, şi gustul, şi imaginaţia me se complac adesea în cele mai lirice şi romantice închipuiri. Ele însă nu mă ademenesc spre realizarea lor literară. Mă întreb singură de ce nu scriu basm şi feerii. Codeiul în mâna mea e ca o sabie care cere numai luptă serioasă.

(...) Nu lucrez după «modele», dar absolut deloc... Ceea ce mă supără şi mă măguleşte totodată constă tocmai în acest fapt: că, după ce apare o carte a mea, încep să se caute şi să se găsească «modelele» vii, din viaţă, din societate... Fraţii Rim (sic!), de exemplu, din «Concert din muzică de Bach», cărora li s-a găsit un sinonim perfect, fapt care... m-a uimit şi pe mine!

Aşa-zisul fenomen de «inspiraţie», în ceea ce mă priveşte, e pur imaginativ, dar absolut imaginativ... Până la «Fecioarele despletite», inspiraţia pornea cu elemente subiective, din mine... Când mi s-a spus să scriu roman, s-a întâmplat o dezlipire totală între persoana mea şi eroi... M-am trezit invadată de o întreagă familie, căreia i-am dat numele Hallipa şi tot procesul de mai târziu a constat în a descoperi eu însămi ce se va mai întâmpla cu aceşti eroi veniţi din afară.

(...) Mă distrează mai mult să urmăresc astfel de eroi străini de mine, decât dacă ar trebui să transcriu şi să adâncesc fapte cunoscute... Metoda «compromisului» între experienţe nu mi-e îngăduită: ori transcriu absolut direct ceea ce mi s-a întâmplat şi am văzut, ori totul devine imaginativ. Din categoria primei metode s-au ivit nuvelele ciclului «Fetiţa», pe care, de-l voi putea continua, va fi ca un fel de memorialistică...; din categoria a doua s-au ivit romanele «Concert din muzică de Bach», «Drumul ascuns» şi prezentul «Rădăcini».

(...) Dacă titlul «Fecioarele despletite» era mai vag, acela din «Concert din muzică de Bach» s-a fixat firesc şi solid pe însăşi axa în jurul căreia evoluează acţiunea. «Rădăcini», iscat - cum zic - timpuriu, m-a însoţit apoi în mers, întărindu-şi, amplificându-şi mereu mai mult înţelesul. (...) Cuvântul «rădăcini» a devenit o necesitate pentru toate faptele şi toţi oamenii din roman, spre mirarea mea iniţială, cea de prim spectator, mirare, deoarece acei oameni şi acele fapte erau totuşi atât de diverse.

Totuşi, aceşti oameni îşi simt rădăcinile dureros sau cu o desfătare, sau le caută şi nu le găsesc, sau le regăsesc după o lungă rătăcire. Abia acum îmi dau eu însămi seama bine de ce titlul «Rădăcini» se arăta atât de imperativ, scăpându-mă, de altfel, de o grijă de autor destul de mare", adăugă dna Bengescu râzând.