Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Făcând un bilanţ... afectiv spre sfârşitul vieţii, constatăm că prima şi ultima dragoste nu se uită niciodată. Nici Petru Dumitriu nu face excepţie. În 1988, publică "La femme au miroir", carte a primei sale iubiri de la Baziaş. În acelaşi an, o cunoaşte pe Françoise Mohr, doamna alături de care îşi va petrece ultimii 14 ani din viaţă...
Din mărturisirile scriitorului, rezultă că basarabeanca zugrăvită în cartea mai sus menţionată, pentru care adolescentul Petru Dumitriu făcuse o pasiune, a fost singura care nu l-a dezamăgit vreodată. Ciudată concluzie pentru un bărbat ajuns la vârsta senectuţii, care gustase din plin amorurile oferite de viaţă..
Şi totuşi, destinul avea să-i ofere o nouă surpriză. O cunoaşte la Reims, la doamna Schneiter, unde mergea spre a ţine conferinţe religioase, pe Françoise Mohr, alsaciană, profesoară de filosofie la un liceu din Metz, cu douăzeci şi patru de ani mai tânără. Stranie coincidenţă, prima sa soţie, Henriette Yvonne Stahl, era mai în vârstă decât el tot cu douăzeci şi patru de ani, iar numele şi prenumele amândurora, de origine franco-germană... Am vrut să aflu mai multe despre această femeie, căreia Petru Dumitriu i-a dedicat, la un an de la data întâlnirii lor, volumul "La Moisson" (Secerişul), carte autobiografică a întoarcerii la viaţă prin iubire.
Primele cuvinte pe care această doamnă i le-a adresat lui Petru Dumitriu, atunci când s-au cunoscut, au fost: "Am citit «Incognito». Vă iubesc!". Doamna Mohr îşi aminteşte: Am trăit alături de Petru Dumitriu ultimii săi 14 ani de viaţă. Cine ne-a "mijlocit" întâlnirea? Nimeni altul decât Sebastian Ionesco, eroul romanului "Incognito", care mi-a tot dat ghes să-l întâlnesc pe Petru încă din 1962. Citind această carte, am resimţit toată suferinţa poporului român, cauzată de comunismul venit de la ruşi şi am înţeles că totdeauna poţi lupta şi rezista prin propria forţă interioară.
Puţin mai târziu, am citit "L'homme aux yeux gris" (Omul cu ochii suri), roman ale cărui ultime pagini m-au făcut să înţeleg toată durerea lui Petru şi a soţiei sale, fugind din România, unde îşi lăsaseră copilul. Abia după publicarea eseului "Au Dieu inconnu", unul dintre prietenii mei l-a invitat la Metz pe Petru, la mai multe conferinţe. Pe vremea aceea, în 1988, el locuia cu chirie la Bonn, într-o cameră ca de cămin studenţesc. Venea destul de des prin Lorena şi, după una dintre aceste vizite, amândoi am înţeles că am fi foarte fericiţi dacă ne-am vedea şi mai des. Până-n ziua morţii sale, nu ne-am mai despărţit".
UN TITLU, UN TRABUC, FOI FĂRĂ ŞTERSĂTURI
Cum era Petru Dumitriu când scria? Se ştie că artiştii au tabieturi, obiecte-fetiş pe care şi le aşază alături când creează. "În toţi aceşti ani pe care i-am trăit împreună, l-am văzut în fiecare zi plimbându-se de-a lungul şi de-a latul apartamentului nostru sau pe cheiul râului care străbate regiunea Moselle, fumând un trabuc gros... Şi revenind acasă, să scrie pe genunchi următorul capitol...
Totdeauna pornea de la un titlu... Asta îi motiva şirul ideilor. Apoi, zi de zi, mental, se impunea alt plan. Pe urmă, primele cuvinte din cel dintâi capitol. Zicea că se trezeşte în minte în fiecare dimineaţă cu prima frază din ce avea să aştearnă pe hârtie. Stătea aşezat într-un fotoliu, cu o planşetă de carton tare pe genunchi. La stânga lui avea un top de coli de hârtie albă, la dreapta punea, unele peste altele, foile scrise, mai mereu fără ştersături. Niciodată nu recitea. Ziua următoare, o lua de la capăt bucuros".
Poate fără să vrea, Petru Dumitriu îi aducea un omagiu Henriettei Yvonne Stahl ori de câte ori declama poezii în limbi străine, pe care le stăpânea la perfecţie graţie ei. Pentru că da, scriitorul obişnuia să-i recite versuri femeii iubite: "Deseori, Petru îmi recita cele mai frumoase versuri din Dante, în italiană, de Shakespeare în engleză, de Quevedo în spaniolă, de Goethe în germană, de Eminescu în română, fără să-l uite pe... Charles d'Orleans - ca şi el, un exilat. Un român pe care l-am întâlnit la Paris mi-a spus că Petru, când ţinea conferinţe la Universitatea din Bucureşti, capitala unei ţări izolate, dăduse studenţilor o reală deschidere asupra întregii literaturi europene".
CEA MAI FRUMOASĂ CARTE A SA...
Petru Dumitriu n-a încetat niciodată să se gândească la ţara lui. Mai ales după decembrie 1989, când pentru noi porţile părea că se deschiseseră. Numai că spiritul lui - vizionar şi introspectiv - avea să dea o altă dimensiune noţiunii de libertate. "Însoţindu-l în 1992 la un colocviu, la Geneva, la Institutul de Înalte Studii Internaţionale, l-am auzit spunând: «Sufăr de suferinţa poporului meu, al cărei fiu voi rămâne mereu - multă vreme fără speranţă. (...)
În decembrie 1989, gaura din mijlocul drapelului românesc era simbolul neantului, al trecutului refuzat, spulberat şi vomitat, dar şi al deschiderii către viitor...». Din acel an a început să viseze la o Românie - viitoare ţară a unei federaţii europene - la un steag albastru cu din ce în ce mai multe steluţe aurii".
Deşi i-a parcurs toată opera - şi cu admiraţie de femeie îndăgostită, şi cu ochi critic şi lucid de filosof - doamna Mohr nu se poate hotărî care e cartea sa preferată. "Am sperat să-mi spună «Incognito», pentru că de atunci am început să-l iubesc ori «Secerişul», pentru că s-a gândit la mine, când a scris-o! Secretul însă rămâne doar al ei: «Dacă ar fi să aleg doar un roman din întreaga operă a lui Petru Dumitriu, ei bine, aş spune că este acela pe care tocmai mă pregătesc să-l citesc, mai exact să-l recitesc, dar... altfel!»", încheie Françoise Mohr.
Serată (Bal mascat în atelier) - o lume apusă
Un dandy galant şi recunoscut pentru o eleganţă sobră, Aman şi-a dedicat viaţa picturii şi modernizării artei. A fost primul român preocupat de modernizarea şi evoluţia artei româneşti după modelul european. Numele lui Aman este legat de înfiinţarea şcolii superioare e artă, de care s-a ocupat activ până la sfârşitul vieţii, pregătind mai multe generaţii de pictori.
Atelierul din Strada Clemenţei a fost în secolul al XIX-lea un centru important al vieţii mondene bucureştene. Petrecerile organizate de pictor sunt relatate în nenumărate scrieri despre protipendadă şi au fost o sursă permanentă de inspiraţie pentru artistul burghez. Lucrarea "Serată (Bal mascat în atelier)" este una dintre cele mai mai cunoscute pânze ale artistului, din seria lucrărilor inspirate de atmosfera petrecerilor din atelier.
Văzut dintr-o perspectivă amplă, atelierul este reprezentat plin de invitaţi. Sub impulsul evoluţiei picturii din această perioadă, Aman este preocupat de armonia şi claritatea tonurilor, analiza psihologică şi fizionomică a personajelor trecând în plan secund. Siluetele sugerate în spaţiu subliniază ambiaţa de destindere detaşată, o relaxare aproape plictisită, similară poveştilor din jurnalul fraţior Goncourt din "Cronică de familie". Viaţa înaltei societăţi este ilustrată în pânzele Aman din perspectiva unui contemporan integrat în această lume, conturând o lume cu nenumărate puncte de legătură cu textele scrise de Petru Dumitriu cu aproape un secol mai târziu.
• Valentina Iancu
"În fiecare zi, Petru se plimba de-a lungul şi de-a latul apartamentului nostru sau pe cheiul râului care străbate regiunea Moselle, fumând un trabuc gros... Şi revenind acasă, să scrie pe genunchi următorul capitol. Totdeauna pornea de la un titlu... Asta îi motiva şirul ideilor. Apoi, zi de zi, mental, se impunea alt plan. Pe urmă, primele cuvinte din cel dintâi capitol. Stătea aşezat într-un fotoliu, cu o planşetă de carton tare pe genunchi. La stânga lui avea un top de coli de hârtie albă, la dreapta punea, unele peste altele, foile scrise, mai mereu fără ştersături. Niciodată nu recitea"
Françoise Mohr
