x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Când patima capătă proporţii de infern

Când patima capătă proporţii de infern

de Clara Margineanu    |    22 Feb 2010   •   00:00
Când patima capătă proporţii de infern
Sursa foto: Muzeul Literaturii Române/



Slavici a fost întâi "scrietor" la o primărie dintr-o comună arădeană. A făcut studii de Drept, a practicat o vreme "avocăţia", a frecventat întâlnirile "Junimii" ieşene. I-a cunoscut pe Crean­gă şi pe Eminescu.

Tudor Vianu avea să sublinieze: "Ioan Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă. În «Popa Tanda», care apare cu un an înainte de «Soacra cu trei nurori» şi cu şapte ani mai devreme decât «Amintirile» aceluiaşi". (Tudor Vianu, "Arta prozatorilor români", 1941.) În literatura română, Slavici rămâne o personalitate artistică proteică: nuvelist, romancier, dramaturg.


SLAVICI ŞI BASMELE COPILĂRIEI
Ioan Slavici s-a născut cu puţin timp înaintea izbucnirii revoluţiei române din 1848. Copilăria sa a fost marcată de insecuritatea vremurilor tulburi. Mai târziu trasează crochiul familiei sale astfel: "Tatăl meu fusese adoptat de un unchi al său, om bătrân şi fără copii, iar eu eram singurul băiat al părinţilor mei. Mama mea era cea mai mare dintre fiicele unui fruntaş dintr-o familie foarte numeroasă, încât rar întâlneam un om care nu era nici rudă, nici fin, nici prieten al casei noastre. Eu însumi, în sfârşit, eram iute ca piperul, dar slab la faţă şi la trup şi aproape totdeauna chinuit de tusă şi de guturai".

De pe buzele bunicului său şi ale altor povestaşi din Şiria (locul naşte­rii) a cules cu poftă şi bucurie basmele copilăriei. Mai târziu, chemat de patima cunoaşterii, a adunat de prin satele dru­meţiilor sale alte poveşti, basme, legende, istorii populare. Aceasta a fost ucenicia literară a lui Slavici, marea sa dragoste de tinereţe, de altfel, întâia povestire trimisă de Slavici către "Junimea" a fost basmul "Zâna Zorilor". Ardoarea asimilării, a cunoaşterii, a fost o trăsătură esenţială a tânărului Slavici. Prin asimilare, apoi prin transfigurarea impresiilor puternice ale realităţii devine opera sa ceea ce este.

Critic şi exeget laborios al lui Slavici, Magdalena Popescu este de părere că: "Slavici nu are o memorie epică, ci una accentuat afectivă.(...) Între copilul care a fost şi omul care a devenit se presupun mereu linii de filiaţie, opoziţie, comparaţie. Punctul de fugă spre care converg toate aceste analize este evident personalitatea celui care se confesează."


PUTEREA DISTRUCTIVĂ A BANULUI
S-a spus despre "Moara cu noroc" că este un mic roman. Este o poveste, una dintre cele mai puternice din literatura română, despre puterea destructivă a pa­timii pentru bani. Ni se înfăţişază filmic cum această orbire distruge totul, chea­mă nenorocirile una după cealaltă, distruge familii, reputaţii, nimiceşte vieţi. Ghiţă şi soţia lui, Ana, aveau premizele pentru a putea trăi liniştiţi la "Moara cu noroc". Aşa cum spune mama Anei, care pare a fi gândul scriitorului: ,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi cum vă trage ini­ma şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă aco­pere cu aripa bunătăţilor sale".

Cârciu­ma­rul Ghiţă are iniţial sentimente de dra­goste duioasă faţă de cămi­nul său şi de Ana. Apoi, dorinţa aprigă de câştig îl du­ce la pierzanie. Banul nu mai este mij­loc pen­tru un trai îndestulat, ci devi­ne un scop în sine. Ghiţă este un personaj dra­ma­­tic, construit din extreme, patetic, poa­­te părea dur, dar este robit de slăbi­ciu­­ni. Nu se cunoaşte suficient, nu ştie cum va reac­ţiona într-un moment de cri­ză. În faţa lui Lică se pierde, este când umil, când ame­nin­ţător. Pentru că Lică Sămă­dăul este pu­ternic, inspiră şi groază, şi fas­ci­na­ţie, este întruchiparea lumii de la pe­riferia legilor, alcătuită din bandiţi şi por­ca­ri. Este înspăimântător prin puterea şi vi­rilitatea sa, e aspru, autoritar, cinic şi îi cultivă lui Ghiţă patima titanică pentru ba­ni. Ghiţă vrea iniţial să îl înlăture din aro­­pie­rea sa, Ana îl priveşte "oarecum pier­­dută şi speriată de bărbăţia înfăţişării lui".


SCENE DE INTENSITATE PAROXISTICĂ
Lică Sămădăul nu are conştiinţă morală şi vorbeşte senin despre crimele sale. Cea care îl atinge în adâncul său omenesc este Ana, faţă de care Lică va nutri sentimente puternice. Ana este feminină, delicată, răsfăţată, măritată de tânără, "doar­me ca un copil îmbăiat". Simte corect nenorocirea pe care Lică o poate provoca în viaţa şi în căminul ei. Fiinţa ei fragilă e într-o luptă încleştată cu forţe care o de­păşesc. Încolţită de primejdii, nu mai are sprijinul total şi necondiţionat al soţului ei, Ghiţă, care, torturat de patima înavu­ţirii, devine complice la ticăloşiile Sămă­dăului şi îşi împinge soţia în braţele acestuia.

Ana e tânără, este dezarmată în faţa vieţii pe care, de altfel, o iubeşte cu forţa vârstei ei. Nu poate lupta cu atracţia pe care Lică, un bărbat de o virilitate fascinantă, o exercită asupra ei. Când Ghiţă realizează că Ana a petrecut o noapte de voluptăţi trupeşti în braţele lui Lică, din gelozie, nepuţinţă şi jale o ucide. "Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să mor!", strigă ea tare şi se aruncă în genunchi la picioarele lui." Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî." Scena uciderii Anei are o intensitate paroxistică. Faptul era consumat, căminul şi viaţa ei, distruse. Ana, îngrozită, înainte de a-şi da sfârşitul, găseşte puterea şi răgazul de a sfâşia cu unghiile faţa lui Lică. Privind resturile fumegânde din "Moara cu noroc", mama Anei, care crede că incendiul a fost declanşat de un trăsnet, spune resemnată: "Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dat!!".

"Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică. «Moara cu noroc», care nu poate să placă atâta în copilărie, recitită de câteva ori mai târziu, la intervale, lasă aceeaşi im­presie puternică. Caractere tari, de oa­meni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugră­vite viguros şi nuanţat, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare." (George Topârceanu, Viaţa românească, 1925)

×
Subiecte în articol: biblioteca pentru toţi