Chira Chiralina mi-a redat lumea copilăriei

Spectacolele ei au darul şi harul de a deschide spărturi în timp, în spaţiu, de a reinventa lumea. În urmă cu vreo 15 ani, a avut curajul de a aduce pe scenă poveştile lui Panait Istrati şi a plecat apoi cu ele într-un turneu fabulos prin porturile Mediteranei. Şi toată lumea nebună a "Chirei Chiralina" a trăit pe scenă... Despre povestea acelui spectacol şi despre Panait Istrati am stat de vorbă cu regizoarea Cătălina Buzoianu.

Jurnalul Naţional: Cum arată lumea lui Panait Istrati?

Cătălina Buzoianu: Lumea lui Panait Istrati arată pentru mine ca Brăila, oraşul în care m-am născut, ca Dunărea, ca un drum spre Mediterana, ca Mediterana, ca Marsillia, unde a coborât, ca sudul Franţei şi, mai ales, ca toată lumea arabă... ca oraşele care l-au fascinat pe el.

Mitologia Brăilei
Când l-aţi descoperit dumneavoastră pe Panait Istrati?

L-am descoperit demult... în copilărie. Cărţile lui erau legate cu sfoară şi aduse teancuri acasă de părinţii mei, dar nu mai apucau să ajungă în bibliotecă.

Atunci le-am citit, atunci am "cunoscut-o" pe Chira Chiralina şi toată familia ei. Eu consider că romanele astea ale lui legate de Dunăre, de apă în special, de drumul care duce de la fluviu către mare, fac parte din mitologia locului. Brăila e unul din puţinele locuri care au o mitologie. Şi Panait Istrati i-a dezvăluit-o.

Cum a început povestea spectacolului "Chira Chiralina"?

Fratele meu, înainte de a muri - el e înmormântat la Brăila -, m-a rugat să fac Chira Chiralina acolo. Pe urmă, m-am dus o dată în oraş şi m-am întâlnit pe stradă cu directorul teatrului care m-a oprit şi m-a rugat să fac spectacolul. Atunci m-am gândit, nu ştiu cum mi-a sunat aşa, în gând, rugămintea fratelui meu şi am zis: "Bine, am să fac." Am scris dramatizarea şi a urmat spectacolul. Nu m-a interesat doar romanul "Chira Chiralina". Am pornit de la el să parcurg acest drum pe Dunăre spre Mediterana... pentru că era de fapt un destin al oraşului, o nostalgie a locuitorilor lui să ajungă pe Mediterana.

Romantic şi desuet

Poveştile lui Istrati seamănă mai degrabă cu lumea Şeherezadei. Ce vi s-a părut dumneavoastră teatral sau teatralizabil în ele?

Am avut o scenografie de excepţie, realizată de Dragoş Buhagiar şi Irina Solomon, care au avut o idee extraordinară. Nu numai că au preluat în "Chira Chiralina" chioşcul din grădina mare a oraşului, dar au găsit o idee minunată de material pentru costume. Au cumpărat foarte multe fuste indiene, le-au tăiat fâşii şi pe urmă le-au revopsit. Şi a ieşit un material fabulos, ceva ca la curţile orientale...

Din materialul ăla au făcut totul, costumele, turbanele, era foarte spectaculos şi neobişnuit. Era şi puţin romantic, şi puţin desuet, iar spectatorii au aderat la tipul ăsta de romantism, de retro, cum spunea Buhagiar. Iar eu într-un fel mi-am redescoperit copilăria, care a fost nu numai în oraş, ci şi la bunicii mei pe Dunăre, într-un sat. Toată lumea din Chira Chiralina mi-a redat copilăria într-un moment când poate că aveam foarte mare nevoie de ea, de o lume care se pierduse...

Atunci mi-am amintit de oameni pe care-i cunoscusem. De căpitanul de vapor de cursă lungă care stătea cu noi în curte când eram copil, de doamnele bătrâne, surorile lui... de tot felul de oameni din oraş din vremea copilăriei mele. Pe urmă s-a întâmplat ceva care pe mine m-a zguduit foarte tare. Am dat un anunţ într-un ziar, pentru ca oamenii din oraş să aducă obiecte vechi. Să caute în poduri... şi au adus tot felul de obiecte pe care le-am şi folosit în spectacol.

Ţin minte că profesoara mea de franceză care murise a stat undeva într-o casă foarte frumoasă, unde mergeam cu mama. Cei care au moştenit-o au venit şi au adus lăzi cu rochiile ei... Şi am simţit că obiectele incluse în spectacol recreează şi material, nu numai spiritual, viaţa lor. Mi se părea că obiectele prind viaţă şi refac destinul oraşului. Am fost o echipă acolo. Buhagiar e din Brăila, Alifantis, care a făcut muzica, la fel...

Mama lui Alifantis stătea chiar pe malul Dunării, undeva pe o stradă, pe unde se afla casa mamei Chirei. Cât am lucrat la spectacolul ăla s-a recreat aşa, ca o istorie a oraşului, o istorie secretă, o mitologie chiar. Puţine oraşe au o mitologie aparte...

Cât de greu a fost să aduceţi pe scenă amestecul acela de păcat şi curăţenie, de lumini şi de umbre?

Actorii erau din zonă. Din locuri legate tot de apă şi tot de drumul pe apă. Pentru ei a fost simplu. Fetele erau frumoase şi nebune ca şi eroinele lui Istrati, băieţii aveau o energie specială pe care o au oamenii de acolo.
Spectacolul s-a făcut aproape singur.
Şi am luat mai mulţi copii de la liceu. Toţi băieţii erau copii de şcoală. Atunci când lucram mi se părea că nu e un spectacol, că sunt oamenii, copiii, tinerii din oraş care recreează ei înşişi o viaţă dispărută.

Cât mai seamănă Brăila de azi cu cea a lui Istrati?

Nu mai seamănă deloc. Toate au devenit clişee. Dacă te plimbi aşa pe malul Dunării şi pe faleză poţi să simţi tu ceva, ca într-un dialog cu spaţiul, cu natura, dar totul e foarte schimbat. Blocuri ca peste tot... Dacă nu era Dunărea, locul putea fi mutat în orice oraş. Eu stăteam pe o stradă destul de veche, care era aproape de cimitir. Avea un farmec anume dacă-l căutai, dar trebuia să-l ştii şi să ţi se întâmple ceva în oraşul acela ca să descoperi dramatismul locului.

Pentru că nu era numai romantism acolo, era şi foarte mult dramatism, şi foarte multă mizerie, era şi frumos... Dar în acelaşi timp simţeai că undeva, în spate, e foarte multă mizerie, exact ca-n romanele lui Istrati, cu bordelurile, cu toate cârciumile...

De ce credeţi că a fost cumva respins, neglijat Panait Istrati în literatura noastră? E mai degrabă iubit în Occident decât la noi...

În Occident a fost iubit destul de clişeistic, pe tipul Pierre Loti. O lume romantică, orientală... Nu ştiu dacă ei au priceput tot subtextul dramatic al lui. La noi era şocant să vorbeşti despre ce vorbea el. Nu ştiu dacă ăsta e motivul şi nu mă interesează, pentru că eu mi-am recreat propria mea istorie, poveste... Pentru mine Chira Chiralina e un fel de Rusalcă... şi ea, şi casa mamei ei, care e fascinantă, şi concepţia lor de viaţă care e extrem de libertină, şi copilul care trăieşte între femeile astea nebune şi foarte sexuale... Şi lumea lor dublată de ceva foarte dramatic.

Ca o apă care curge

Credeţi că s-ar fi regăsit Istrati în montarea dumneavoastră?

Nu m-am gândit la asta, dar cred că i-ar fi plăcut. Poate că i-ar fi plăcut să fie mai dură... Dar eu nu-i puteam pune pe copii exact în situaţiile descrise de el. Şi eu eram un copil care a trăit pe străzile alea, şi fratele meu, şi toţi prietenii din copilărie, unii greci, alţii de alte etnii, lipoveni...

Casa noastră era foarte frumoasă, foarte romantică, era casa unui arhitect şi avea mansardă, subsol, demisol, o curte mare cu regina nopţii şi cu flori de gheaţă şi era, aşa, o casă în care te puteai ascunde, cu multe cotloane, cu pomi în care ne urcam şi intram în casă pe geam. Podul tot, care era plin de reviste, de cărţi vechi de la mătuşile mele, tot felul de lăzi cu obiecte vechi. Aşa am făcut spectacolul, gândindu-mă la locurile astea... la o bucată de pod, o bucată de mansardă, de subsol...

Dacă ar fi să alegeţi o imagine din tot ce înseamnă Panait Istrati...

Pentru mine e ca o apă care curge. Şi imaginile se înlănţuie. A rămas emblematic chioşcul din grădina mare. Când eram elevă fugeam de la şcoală şi mergeam acolo, se vedea şi Dunărea bine... Iar Mediterana... Pentru mine Mediterana e aşa, ca un lac, iar Dunărea o cale către el. Aşa trebuie să fi simţit şi Panait Istrati...