x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Complexitatea cazului Paler

Complexitatea cazului Paler

de Monica Andronescu    |    30 Sep 2009   •   00:00
Complexitatea cazului Paler
Sursa foto: I. CUCU/

Daniel Cristea-Enache, critic literar din tânăra generaţie, şi-l aminteşte pe scriitorul şi omul Octavian Paler, cu care a lucrat în ultimii ani de viaţă ai acestuia la realizarea unui volum de convorbiri. Despre "Viaţa pe un peron", despre spiritul cărţilor şi al existenţei personale a artistului am discutat într-o zi de sfârşit de septembrie.

Jurnalul Naţional: Între dumneavoastră şi Octavian Paler s-a întâmplat în ultimii ani ai vieţii lui "o frumoasă poveste de dragoste". Vă întreb când aţi descoperit că este o întâlnire, în ce zi a existenţei dvs. şi în ce rând pe care l-aţi citit?
Daniel Cristea-Enache: E prea mult spus "frumoasă poveste de dragoste". Dar nu e prea puţin. Să zicem: o interesantă, chiar curioasă amiciţie intelectuală. Octavian Paler avea convingerea interioară că el ar fi un spirit reacţionar, înclinat spre valorile trecutului (trecutul românesc şi trecutul marii culturi europene), în timp ce reprezentanţii tinerei generaţii de azi - printre care mă număr - ar fi adepţi necondiţionaţi ai culturii populare, ai subculturii globaliste.

Or, am putut constata amândoi cât de bine ne înţelegeam pe multe teme şi subiecte care ne-ar fi putut, eventual, distanţa. Cum ne situam pe aceeaşi frecvenţă în privinţa celor câteva lucruri fundamentale? Eu, unul, ştiam că Octavian Paler, pe care mulţi îl consideră un sceptic profund, crede în aceste lucruri. Surpriza a fost pentru el să vadă că şi un tânăr dintr-o generaţie aşa-zis cinică şi iresponsabilă are cam aceleaşi mize şi opţiuni.

 

Vă amintiţi cum şi când l-aţi cunoscut?
Într-un anumit sens l-am cunoscut din paginile cărţilor sale. Îmi amintesc că prima carte pe care i-am citit-o (ţin minte perfect, şi acum, începutul atât de firesc şi atât de problematizant totodată) a fost "Viaţa ca o coridă". Personal, l-am (re)cunoscut apoi pe la diverse lansări de carte şi întâlniri scriitoriceşti. Nu era o prezenţă foarte activă (cred că îşi selecta cu mare grijă invitaţiile şi participările), dar atunci când vorbea, absolut toţi cei prezenţi îl ascultau într-o tăcere deferentă şi cu o atenţie concentrată.

 

Identităţi suprapuse
Mărturisiţi în volumul "Convorbiri cu Octavian Paler" că aţi fost ani buni "intimidat şi impresionat" de personalitatea lui. Cât de greu v-a fost să-i pătrundeţi în viaţă şi să-i faceţi loc în viaţa dumneavoastră?
Eram într-adevăr intimidat, până în momentul în care am constatat că şi Octavian Paler intră în seria acelor scriitori importanţi care nu afectează în relaţiile umane această importanţă. Numai autorii de duzină au un comportament semi-arogant şi, plini de ifose, se iluzionează că vor face bună impresie asupra celor din jur.

Pentru mine, modestia reală (cea conjugată cu sentimentul adânc al propriei valori) este indiciul prezenţei unei adevărate personalităţi. Exact aşa era Octavian Paler: orgolios (dar nu vanitos) şi modest (dar nu şters) în acelaşi timp.

 

Cât de mult semăna omul Octavian Paler cu scriitorul?
Destul de mult, însă nu pe toată circumferinţa. În ultimii săi ani, în care l-am cunoscut eu, cele două identităţi - biografică şi crea-toare - se suprapuneau aproape perfect. Aceasta şi pentru că în cărţile sale Paler făcea tot mai mult loc biografiei exterioare şi interioare, rememorărilor şi autoanalizei. Altfel spus, viaţa reparcursă şi procesată la vârsta senectuţii tindea să se constituie într-o parte a Operei. Rămân însă, chiar şi în acest interval, unele diferenţe.

Paler-omul, văzut şi ascultat în intimitatea camerei de lucru, era mai jovial decât Paler-scriitorul. Avea simţul umorului şi o plăcere reală de a comunica tot felul de lucruri, fapt care se vede mai puţin (sau se ghiceşte mai greu) în cărţile sale problematice şi grave.

 

"Eu am fost toată viaţa prizonier. Propriul meu prizonier", mărturiseşte scriitorul în acelaşi volum de "Convorbiri". Când aţi întredeschis uşa "celulei", ce fel de univers aţi descoperit în spatele ei?
Un om solitar care are un fel de nostalgie după umanitatea pierdută. Un spirit independent, care vorbeşte şi scrie despre comunitatea şi etnia lui, despre poporul şi patria de care nu-i este ruşine. Un intelectual care a citit enorm, dar rămâne ataşat de morala aspră, ţărănească a Lisei. Componente moral-intelectuale atât de diferite se întâlnesc aşadar în complexitatea cazului Paler.

 

Vă amintiţi când şi cu ce gânduri aţi citit prima dată "Viaţa pe un peron"?
Citit înainte de 1989, "Viaţa pe un peron" îl speria pe cititor şi îi dădea în acelaşi timp speranţe. Îl speria fiindcă autorul dovedea un curaj antitotalitar puţin "frecventat" în ultimul deceniu ceauşist. Astăzi nu mai avem loc de atâţia disidenţi şi rezistenţi câţi au apărut după 1989... Atunci erau extrem de puţini cei care îndrăzneau să pună în discuţie tezele şi normele de funcţionare a regimului. Cartea lui Paler este una dintre radiografiile excepţionale (în sens calitativ şi în sens de excepţie) ale acelui regim totalitar, ale acelei lumi dominate de frică şi teroare.

Speranţa pe care o dădea cititorilor era că, iată, valorile umane pot fi supraînălţate deasupra acestui cerc închis şi sufocant; că există pagini, personaje, discursuri eseistic-româneşti care ne duc dincolo de comandamentele ideologice ale prezentului. Şi că, teoretic, chiar şi practic, există un viitor. Sentimentul acesta era extraordinar de intens atunci, în contextul în care ceauşismul părea încremenit pe vecie în propria formulă inerţială.

 

Cum aţi comenta afirmaţia lui, cum că "vehemenţa din «Viaţa pe un peron» a fost o formă de defulare"?
Paler şi-a reproşat în multe rânduri faptul că nu a avut "curajul" de a merge până la capăt şi "a trece Rubiconul", despărţindu-se public de politica regimului. Acest lucru l-a marcat, deşi reversul medaliei eroice l-ar fi costat şi ne-ar fi costat. Nu ar mai fi fost autorul nostru, al publicului care-l urmărea cu aviditate, ci un subiect interzis, un scriitor ale cărui cărţi nu mai pot fi publicate şi citite, un ins "problemă", obligat să aleagă calea exilului.

Ruptura lui Paler de România Socialistă l-ar fi rupt, inevitabil, de literatura română şi de comunitatea care credea în el. Am fi câştigat un reper etic, am fi pierdut un reper scriitoricesc. În anii respectivi, el a preferat deci să rupă în cărţile sale cu pseudovalorile ceauşismului; să implice mesajul antitotalitar în ţesutul epic-parabolic al marilor sale opere. Publicul nostru a înţeles imediat strategia şi a răspuns printr-o veritabilă comuniune cu aceste cărţi. (La fel s-a întâmplat cu romanele lui Marin Preda şi ale lui Augustin Buzura).

Vehemenţa din "Viaţa pe un peron" este reală şi, cu siguranţă, constituie o formă de defulare. Cu o singură adăugire: defulare a lui Octavian Paler, ca scriitor veritabil într-un regim mincinos, şi defulare a spiritului public românesc, deviat şi încorsetat de o politică unică şi cvasidementă.

 

Îndrăgostit de viaţă
Cât de departe este lumea din "Viaţa pe un peron" de lumea de astăzi? Ce a murit sau ce-a îmbătrânit şi ce a rămas neschimbat?
Pare foarte departe de lumea noastră actuală. Frica a dispărut o dată cu teroarea totalitară care o stimula şi întreţinea. Eu invidiez liniştea apolitică a celor foarte tineri de azi, pentru care Ceauşescu e un personaj simpatic, bâlbâit, din reclame vioaie, iar Elena Ceauşescu, pur şi simplu, n-a existat. Să sperăm că acea lume va rămâne strict în
cărţile de istorie şi în memoria unor generaţii mai puţin norocoase.

 

Paler v-a mărturisit că tentaţia sinuciderii i-a dat adesea târcoale. Cum l-aţi descoperit dumneavoastră? Ca pe un îndrăgostit de viaţă sau ca pe un om sedus de ideea morţii?
Era tot mai des vizitat de gânduri sumbre. Sinuciderea devenise dintr-o temă de reflecţie filozofică şi expresie eseistică o preocupare (dacă nu o obsesie) cotidiană, nocturnă şi diurnă. Avea frecvent insomnii şi o durere de cap persistentă de care nu mai scăpa. N-aş putea să intru în detaliile medicaţiei sale, dar e limpede că în ultima perioadă intrase într-o curbă de vitalitate descendentă. 

 

Un rol major în temporizarea acestei stingeri l-au avut profesorul Leonida Gherasim, cardiologul eminent, şi formidabila editoare Georgeta Dimisianu, întotdeauna acolo unde era şi este nevoie de ea. Ei l-au salvat pe Paler cel puţin o dată. Am putut vedea cum scriitorul "se agăţa" de viaţă, dar nu în sensul acela degradant al spiritelor comune, ci printr-o reflecţie necontenită, de mare densitate, asupra formelor şi sensurilor existenţiale.

Nu atât viaţa proprie îl preocupa intelectual şi sufleteşte, cât viaţa Omului obligat să traverseze o Istorie teribilă. Era deci un om îndrăgostit de viaţă, dar nu de orişice viaţă, de viaţa dusă în orice fel. Umanismul lui se rotunjeşte, cred eu, exemplar inclusiv prin această atitudine târzie faţă de semnificaţiile majore ale existenţei umane.

 

Ce a rămas nespus între dumneavoastră şi Octavian Paler?
Moartea lui a întrerupt într-adevăr convorbirile noastre; dar într-un punct de la care, privind înapoi, sesizăm că toate lucrurile importante fuseseră articulate şi exprimate. Nimic esenţial n-a rămas nespus şi neformulat în dialogul nostru obişnuit şi în aceste convorbiri devenite, atât de firesc, o carte. Nu pot vorbi despre bucurii auctoriale într-un asemenea context, şi totuşi, bucuria mea este să văd cum acest volum a devenit, pentru mulţi tineri de azi, o cale de acces către opera lui Paler.

Îi observ pe bloguri, pe site-uri, în diferite medii şi reţele virtuale: o dată ce au luat acest volum în mâini şi au descoperit fraza lui Paler, argumentaţia lui sclipitoare şi formulările sale splendide, următorul pas pe care şi-l anunţă este să meargă la bibliotecă sau la librărie, pentru a-i citi toate cărţile. E, poate, cadoul meu pentru un minunat scriitor, "un bătrân reacţionar", cum se numea: să-l provoc la o nouă şi ultimă întâlnire, cu o nouă şi recentisimă generaţie de cititori. Fără patetism, ci în deplină luciditate analitică, să menţionez şi darul lui. Nu mi l-a oferit numai mie, ci tuturor cititorilor, din absolut toate generaţiile.

E vorba despre opera lui, în ansamblu, şi carte cu carte: o Operă care, sunt convins, face parte indisociabilă din istoria literaturii autohtone şi a spiritului românesc.

 

"Peisaj la Reşiţa"
Între artiştii generaţiei interbelice, Ştefan Popescu (1872-1948) s-a distins printr-o operă unitară, meţinută la distanţă de experimentele artistice specifice avangardei. 


Peisajul industrial din Reşiţa este o lucrare tratată cu entuziasmul revelaţiei unei noi plasticităţi ce denotă abilităţile şi solidele cunoştinţe artistice. Asocierea dintre "Viaţa pe un peron" şi lucrarea lui Ştefan Popescu am făcut-o pornind de la simbolistica podului. În toate culturile, podul face referire la trecerea individului de la contingenţă la nemurire, de la pământ la cer etc. Viaţa, văzută ca o "trecere", este punctul comun al celor două creaţii.
    • Valentina Iancu

×
Subiecte în articol: biblioteca pentru toţi