x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Dan C. Mihăilescu / Omul de hârtie

Dan C. Mihăilescu / Omul de hârtie

03 Dec 2008   •   00:00
Dan C. Mihăilescu / Omul de hârtie

SĂ NE CUNOAŞTEM SCRIITORII
Dan C. Mihăilescu s-a născut la 12 decembrie 1953 în Bucureşti. La puţin timp după absolvirea Facultăţii de Litere devine cercetător în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie literară “G. Călinescu”, de unde va demisiona în anul 2003. Publicistica acerbă în care, de la bun început, s-a exersat l-a pus în umbră, din păcate, pe criticul capabil să stăpânească, dintr-un condei, mari întinderi bibliografice. Cele mai recente volume: “Dansând pe ruine” (2006), “Literatura română în postceauşism” (2007) şi “Idei cu zimţi” (2008).



Puţini sunt astăzi cei pentru care Dan C. Mihăilescu e un necunoscut. Numeroşi, însă, sunt aceia în a căror ecuaţie panoramică Dan C. Mihăilescu reprezintă o necunoscută.

Fără să dea verdicte tranşante, el se dovedeşte un remarcabil cronicar literar. Fără să se preteze la compromisuri lexicale, el întruchipează, prin comentariile sale televizate, singurul caz românesc de succes mediatic constant. Fără să fie, sub raport editorial, un scriitor, el manifestă o disponibilitate prozastică de ordin intelectual ce lasă în urmă talentul nativ al multor autori de, ca să zic aşa, strictă vocaţie.

Şi totuşi, în afară de explicaţiile trucat contrariate pe care singur le oferă – încadrându-se stilistic în categoria, cu un singur locuitor, a scriitorincului – o legătură există, chiar în mijlocul acestei aparente falii. Apetenţa pentru clasicii canonului, de la Eminescu la Blaga şi de la Blaga la Caragiale, înseamnă, pentru Dan C. Mihăilescu altceva decât un zadarnic răsfăţ de filolog. E vorba despre cucerirea, lentă, a pistei de difuzare culturală pe care o instaurează, prin natura lui, mediul didactic. Pe de altă parte, simpatia pentru controversaţii lideri ai tinerei generaţii interbelice (Cioran, Eliade, Sebastian) e comună, în cel puţin câteva puncte, cu entuziasmul elitist din prima perioadă a deceniului trecut. Ne-am putea întreba, în aceeaşi ordine de idei, de ce, dintre toţi criticii literari care au propus diverse denumiri tipologice pentru dinamica literară a tranziţiei, Dan C. Mihăilescu este singurul a cărui opţiune pare condiţionată mai degrabă de un criteriu politologic. El ignoră, pe rând, toate etichetele venite din sfera teoriei aşa cum, în cronicile sale, ignoră, ca gen, poezia. Cu alte cuvinte, nu invocă, în discuţie, nici postmodernismul, nici minimalismul, nici generaţia nouăzeci, nici pe aceea, în plină efervescenţă creatoare, două mii. Tot ce trăim, literar, în ultimele decade se reduce – seducător deopotrivă pentru avocaţii şi pentru procurorii vechiului regim – la postceauşism.

S-ar putea deduce, din aceste consideraţii, că Dan C. Mihăilescu posedă un acut instinct jurnalistic. Sau măcar, la bursa valorilor literare, o bună orientare de broker. Tocmai că, spre folosul său, nu. El instituie doar, într-o lume nedisimulat aridă, plăcerea redescoperirii pe cont propriu. Care, astfel definită, conţine – inerent – şi necesitatea rodajului tematic, şi imperativul prospeţimii stilistice. Achitându-se, concomitent, de ambele, Dan C. Mihăilescu îşi definitivează, onest, formula asumată în mod tacit. Criticul literar aduce în fiecare zi, după cum spune genericul, cartea. Se uită, prea adesea, că, la sfârşitul emisiunii, o şi ia înapoi cu sine, pentru o a doua, mai tihnită, lectură.
  • Cosmin Ciotloş


“Sigur, nu mă voi avânta să recenzez cartea lui Patapievici în revista lui Patapievici. Ce mă interesa în contextul întru care am început era semnalarea unei idei (a lui HRP) de a lansarea cărţii. Anume uriaşa discrepanţă dintre receptarea culiselor şi apariţia scenică a verdictelor. Pe cât este de adecvată, subtil nuanţată şi precisă cea dintâi, contribuind decisiv la cotarea produsului cultural la bursa zilei, pe atât este de tatonantă, excesiv de prudentă, când nu inexistentă (din calcul, laşitate, indiferenţă, invidie, răzbunare etc.) cea de-a doua. E de găsit aici exact deosebirea dintre spaţiul privat şi cel public, la noi, pe scurt: distanţa dintre curăţenia şi dichisul din apartamente şi mizeria dezolantă de pe holuri. Hiperalintarea individualului şi dispreţuirea ostentativă, agresivă chiar, a comunitarului.” Dan C. Mihăilescu

Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România

×
Subiecte în articol: arte