De ce nu spunem multumesc cand e vorba de arta

Miercuri seara am fost la Targoviste cu Ada Milea la un concert de-al ei. La inceputul concertului publicul s-a urnit mai greu, a reactionat mai timid, dar catre final se simteau cu totii bine si a fost o serie lunga de bisuri. A fost un exemplu bun ca, pe parcursul unui spectacol, publicul primeste ceva la nivel emotional, ca-si schimba starea si pleaca acasa incarcat sufleteste cu energii pe care putini se gandesc ca le detin. Miercuri seara am fost la Targoviste cu Ada Milea la un concert de-al ei. La inceputul concertului publicul s-a urnit mai greu, a reactionat mai timid, dar catre final se simteau cu totii bine si a fost o serie lunga de bisuri. A fost un exemplu bun ca, pe parcursul unui spectacol, publicul primeste ceva la nivel emotional, ca-si schimba starea si pleaca acasa incarcat sufleteste cu energii pe care putini se gandesc ca le detin. La sfarsitul concertului, cineva a venit la Ada si i-a spus: "felicitari". In clipa aceea mi-am dat seama ca nu suntem obisnuiti sa le spunem artistilor (actori, regizori, muzicieni, dansatori etc.) "multumesc" pentru ceea ce ne ofera in timpul spectacolelor lor.

Ganditi-va o clipa. Mergem la teatru, la opera sau la concerte si daca ne place ceva, aplaudam si strigam "bravo". Daca avem curaj sa ne ducem la un actor/un muzician/un dansator, nu spunem "m-ai emotionat tare, mi-ai dat o stare speciala", ci il felicitam mai mult sau mai putin calduros, mai mult sau mai putin timid. La film luam totul de-a gata, pentru ca ne desparte un ecran, stim ca actorii nu mai sunt acolo, ne luam starile primite (si deconectarea/ relaxarea e tot un beneficiu, pe care l-am obtine altfel mai greu) si plecam acasa cu ele.

Nu percepem spectacolul - performance-ul - ca pe un dar pe care-l primim; nu ne gandim ca oamenii implicati in "show" ne daruiesc ceva din energia, timpul, talentul, gandurile, emotiile lor. Nu strigam niciodata la aplauze "multumesc".

Noi credem ca ni se cuvin toate acestea (poate pentru ca platim un bilet, poate pentru ca ei primesc bani pentru asta) si ne asezam confortabil in ipostaza de evaluatori, spunem "bravo" sau "felicitari" apreciind ceva ce, mai corect, ar trebui evaluat la nivel emotional (care difera oricum de la om la om si deci aprecierea e extrem de subiectiva). In felul acesta noi, spectatorii, suntem aroganti fara sa ne dam seama. Cand spunem "felicitari" sau "bravo" vrem sa aratam ca stim sa evaluam munca unui artist, cand in realitate habar nu avem si, daca nu sunt cazuri flagrante de rateuri, micile lor greseli trec pe langa noi la fel de usor cum trec si reusitele, dupa ce s-a incheiat spectacolul.

Stiu o sa veniti sa-mi spuneti ca uralele gen "bravo" sau "felicitari" sunt prezente la spectacole din cele mai vechi timpuri. Dar nu vom fi avansat si noi de atunci in aprecieri? Nu vom fi invatat si noi sa recunoastem/ simtim cand primim ceva? Nu ne vom fi asezat suficient de bine in propria piele ca sa avem modestia de a aprecia cu multumiri in loc de evaluari cu valoare de calificativ?

Nu stiu de ce nu spunem "multumesc" cand e vorba de arta, dar mi-ar placea sa va ganditi un pic la asta. Si cum trebuie sa va recomand un film care v-ar putea face sa simtiti efortul, energia, timpul si talentul celor care ne daruiesc emotii, va spun ca pe ecrane e "Dreamgirls", povestea unor fete care lupta sa reuseasca in muzica. In rest, ati mai putea incerca "Stage Beauty" sau "Being Julia" (pe DVD, ambele), filme despre emotiile, energiile, timpul si talentul celor care lucreaza in teatru.