Douăzeci de ani de reflecţie asupra unei orori

Andrei Konchalovski a dovedit în cele mai multe cazuri că este un regizor de geniu (dovedesc asta ti­tluri ca „Un cuib de nobili”, „Ro­manţă pentru îndrăgostiţi”, „Sibe­ria­da”, „În slujba lui Stalin”, „Azilul de nebuni”) şi unul dintre puţinii care au reuşit să ecranizeze sublim şi aproape de perfecţiune o piesă de teatru semnată Anton Pavlovici Cehov („Unchiul Vania”).

Dar sunt departe de a fi convinsă că toate acestea îi vor şterge păcatul de a fi rea­lizat o adaptare cinematogra­fică după „Spărgătorul de nuci” şi mai ales în 3D! Sigur că intri în sala de cinema cu inima plină de speranţă că vei vedea o poveste emoţionantă, perfectă pentru perioada Sărbătorilor de iarnă şi în primele 20 de minute chiar poţi să te amăgeşti cu acest gând, în ciuda referinţelor intelectuale (prea pre­ten­ţioase pentru a fi necesare) pe care regizorul co-autor al scenariului insistă să le facă – cum ar fi transfor­ma­rea lui Freud în personaj sau prezentarea unchiului Albert (interpretat de Nathan Lane) – cu a sa „fri­zură” şi cântec despre relativitate – ca fiind Einstein.

Însă Viena anilor 1920, cu tot cu veşmintele sale de Crăciun, bra­dul încărcat de magie, muzica lui Ceai­kovski, frumuseţea şi delica­te­ţea Yuliyei Vysotskaya (mama şi Cră­ia­sa Zăpezii), baletul din piaţă sau vagonul în care cântă o o­r­ches­tră nu sunt suficiente să salveze de la dizgraţie filmul lui Konchalovski.

Când şobolanii înspăimântători îşi fac apariţia e momentul să vă luaţi copiii de mână şi să părăsiţi „co­rabia”, pentru că ceea ce ur­mea­ză e o combinaţie nefastă între „Equi­librium” din 2002 ( în care într-un viitor fascist unde toate for­mele de sentiment sunt ilegale, un om responsabil de aplicarea legii se ridică să răstoarne sistemul) şi un război dus de Spărgătorul de Nuci îm­potriva Holocaustului, toţi şo­bolanii fiind îmbrăcaţi în uniforme naziste. Pe lângă acestea, prinţul, şi anume Spărgătorul de Nuci, îşi mai ia şi poreclă demnă de un rapper, insistând să fie strigat prin fo­lo­sirea iniţialelor, „NC” („SN”), care-mi inspiră aşa un „NC, my ma'n” sau varianta în română: „SN, fra­teeee”.

Şi cel mai trist nu e nici măcar că A. Konchalovski a stricat o poveste minunată, SAU că a realizat-o în 3D (şi ce 3D de groază!), SAU că pro­pune o idilă telenovelistică şi un pic dusă la extrem din punct de vedere realist şi moral între cei doi copii (fetiţa şi prinţul), ci faptul că s-a gândit la ea timp de 20 de ani! Douăzeci de ani de reflecţie asupra unei orori de 110 minute.