„Eu mă simt ce sunt: fluture în lesă de aur”

Nu ştiam că Mircea Albulescu o să fie prezent, aşa că mi s-au tăiat picioarele când l-am văzut. Ţinea mâinile la spate şi se uita pe fereastră. Bizar, primul meu gând a fost că părea chiar mai înalt decât pe scenă. După interviu, ne-am încrucişat calea întâmplător pe hol.

–”Incotro?”. Îi răspund că spre Romană, dar că trebuie să ies prin altă parte, să-mi recuperez buletinul. –”şi eu merg tot într-acolo, bine, hai că ocolesc, ce nu fac eu pentru tine, vezi?”. –”Minunat! Mergem?”. „Ha, acum îmi dai şi ordine? Hai că-mi place! După ce că te-am aşteptat două ore…”. –”Nu e vina mea că a nins şi în plus, eu v-am aşteptat 21 de ani!”

Pe drum l-am ţinut de braţ. Mircea Albulescu mă susţinea să nu alunec pe zăpada care se aşezase deja binişor, cu tocurile mele de 10. „De ce te-oi fi încălţat aşa nu ştiu, deşi rău nu-ţi stă. Eu te las aici (lângă No-ttara). Mi-ar plăcea să te revăd întreagă, deci ai grijă să nu-ţi rupi picioarele până la Studio”.

I-am dat cu greu drumul la braţ şi l-am privit cum traversează. Fulgi imenşi de zăpadă mi se prindeau în păr şi în gene, dar pentru câteva momente am rămas nemişcată în mijlocul străzii.

Un an mai târziu…

„Ce fac azi? Aştept o fată să vină să-mi ia interviu. Trebuia să ne vedem la 10, dar a ajuns mai devreme. Noroc că eram pregătit.”

Mă adăsta îmbrăcat în negru şi cu acea sclipire în priviri care farmecă şi intrigă totodată.

M-am aşezat cuminte pe un scaun în biroul său, cu pereţii acoperiţi de fotografii de familie şi fotografii din spectacole.

Mă întreabă de ce m-am descălţat şi îmi oferă ceva de băut. Accept un suc de grapefruit.

Se aşază în faţa mea şi îşi împreunează mâinile. Nu-l întreb nimic. Nu vreau să se retragă într-o cochilie numai de el ştiută. Vreau să-i ascult sufletul.

Şi aşa, încet-încet, am învăţat că îi plac florile în ghiveci pentru că „sunt altceva, stabileşti o altă le­gă­tură cu ele”, ghiveciul călugăresc şi ciorba acră, „da' acră!” de pui. Nu prea ştie să gătească şi nu se dă în vânt după dulciuri. „Ah, şi mai e ceva ce nu fac deloc, nu calc, deşi ştii cum se spune, cocoşul calcă. 1, 2, 3, 4…”, nu­mără în timp ce scoate sucul din frigider şi numără din nou cât îl toarnă în pahar. „Poţi să te plimbi prin casă pe unde vrei”.

În sufragerie descopăr o pendulă de perete care in­di­că ora greşit – „intenţionat, să păcălesc femeile” – şi trei portrete care înfăţişează trei Mircea Albulescu di­feriţi. Eu îl prefer pe cel de lângă mine. Care încă nu ştiu dacă e Mircea cât e Iorgu şi dacă e Iorgu cât e Albulescu. Dar, cert e că şi Mircea, şi Iorgu, şi Albulescu urăsc singurătatea. „Nu doresc nimănui singurătatea”.

„Nu-mi place să mă confesez. Dacă mă confesez, o fac în fiecare seară la teatru, prin spectacolele mele. Cred că sunt lucruri care au trăit cu tine şi e obligatoriu să moară cu tine. Cât despre faptul că uneori mă re­pet în interviuri… o viaţă am şi pe asta o povestesc. Trebuie să povesteşti despre ce trăieşti. M-am născut pe Strada Libertăţii, la poalele Mitropoliei. Tatăl meu pro­ve­nea dintr-o familie săracă şi mai avea încă 4 fraţi. Când a venit vremea să meargă la şcoală, n-au mai fost bani şi pentru el, aşa că a fost trimis cu capra. Nu cu ca­pre­le, cu capra. Dar a avut o şansă extraordinară. A venit o rudă în vizită, plutonier de la Piteşti, care vă­zându-l răsărit a spus că vrea să-i poarte el de grijă şi să-l trimită la şcoală. şi aşa tata a ajuns copil de trupă şi apoi a fost dat la fanfară şi a învăţat să cânte la flaut. Armata i-a finanţat studiile, inclusiv Conservatorul şi a ajuns dirijor. Dirijor de fanfară miliară, pentru că a trebuit să se întoarcă în armată”. Se ridică de pe scaun şi deschide geamul. „Să-mi spui dacă ţi-e frig”, „Mi-e bine, mulţumesc”. „Şi eu care credeam că trebuie să mă străduiesc mai mult ca să te fac să te simţi bine.”

Îl întreb care a fost cel mai intens şi mai emoţionant moment din viaţa sa şi îmi răspunde ferm şi fără ezitare: „ziua de mâine”. Şi atunci am înţeles de ce sclipirea din priviri.

„Tropăi pe scenă din 1950. Merg la teatru cu o oră şi jumătate înainte de spectacol, ca să mă obişnuiesc din nou cu personajul şi apoi îl las în urmă, iese din mine, pe drumul înapoi spre casă. Nu fac parte din acea categorie de actori care rămân tot timpul în personaj, «trăiştii» cum le spun eu (…). Dumnezeu stă cu o palmă deasupra capului meu. Când mă ridic eu, se ridică şi el. Şi sunt convins că are un funcţionar care se ocupă cu artele (deşi nu ştiu ce sfânt ar putea fi) şi se sfătuieşte cu acesta. Mie mi-a spus: «Bă, vino-ncoa’, fă-te actor şi slu­jeşte-Mă ca să bucuri oa­me­nii.»„

Îmi amintesc de audiobook-ul „Fluture în lesă de aur”, în care îşi declamă textele din volumul cu acelaşi nume. „De ce «fluture în lesă de aur»?”. „E această alăturare de cuvinte – fluture, lesă, aur – care aparent nu au nici o legătură, dar cumva au sens.”

Se întoarce puţin cu scaunul în spate şi ia din raftul bibliotecii cartea. Pe ultima copertă este o fotografie alb-negru (din „Cabotinul”) în care scoate limba.

Începe să-mi citească. Vers după vers, cuvânt după cuvânt, mă las purtată în alt timp, în altă viaţă. În definitiv, eu mi-am dorit să-i ascult sufletul… „Nu vă opriţi.”

Recită în continuare şi zâmbeşte ca un copil, apoi se uită la mine şi-mi spune: „Mă joc”…