Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
EXCLUSIV
Giovanna Borradori, ziarista americanca, a pus fata in fata doua dintre cele mai proeminente minti filozofice ale lumii - Jürgen Habermas si Jacques Derrida. Convorbirea s-a concretizat in cartea "Filozofie intr-un timp al terorii", dedicata atacului de la 11 septembrie.
Intr-un interviu acordat in exclusivitate, Giovanna Borradori, cea care i-a adus laolalta in cartea sa pe cei mai proeminenti ganditori europeni ai momentului, a subliniat cateva din aspectele fierbinti pe care cei doi le-au atins imediat dupa 11 septembrie si care au fost, intr-un fel, premonitii pentru ce s-a intamplat pe scena mondiala in ultimii 5 ani. Ii dam cuvantul...
In eseurile care insotesc interviurile din cartea ta, vorbesti despre rolul social al filosofului ca "intelectual public". Care este diferenta de abordare a acestui rol la Derrida si Habermas?
Giovanna Borradori: "Intelectualul public" este o figura europeana, iar Habermas si Derrida sint, amindoi, intelectuali publici in sensul specific european. Istoric, intelectualul public s-a nascut in Franta, in jurul afacerii Dreyfus, care a izbucnit in 1894. Cind capitanul evreu din armata franceza, Alfred Dreyfus, a fost pe nedrept acuzat ca spioneaza pentru nemti, articolul lui Emile Zola, "Jâaccuse", scris in apararea nevinovatiei lui Dreyfus si denuntind anti-semitismul implicit al acuzatiilor, a creat o tulburare publica din cauza careia A Treia Republica a cazut. In timpul acestei crize politice cuvintul "intelectual" a patruns prima oara in dezbaterea publica si a revelat influenta politica pe care filosofi si scriitori, ca Voltaire si Rousseau, au exercitat-o inca de la Revolutia Franceza. Incepind cu anii â40, Sartre a sustinut ca intelectualii nu aveau privilegiul distantei sau detasarii de tensiunile politice ale epocii lor. Dialogul permanent pe care Habermas si Derrida l-au angajat cu ginditorii iluministi si, in mod particular, cu Kant a produs o definitie comuna a responsabilitatii politice a filosofiei, pe linie sartriana: filosofia este, pentru amindoi, raspunsul la traumele si dilemele epocii sale.
Prin contrast, in traditia anglo-americana, implicarea politica a filosofiei este interpretata ca o chestiune de alegere personala, pe care indivizii o fac din diverse ratiuni, in timp ce filosofia insasi ramine dedicata cautarii adevarului etern - imi vine in minte exemplul lui Noam Chomsky, in problema terorismului. Diferenta aici este intre intelectualul public comportindu-se ca un critic social, care reprezinta traditia continentala europeana, si activistul politic, o figura specific anglo-americana. Opera filosofica a lui Chomsky, in epistemiologie si gramatica generativa, nu are nici o legatura cu analiza lui politica.
Prin contrast, in traditia anglo-americana, implicarea politica a filosofiei este interpretata ca o chestiune de alegere personala, pe care indivizii o fac din diverse ratiuni, in timp ce filosofia insasi ramine dedicata cautarii adevarului etern - imi vine in minte exemplul lui Noam Chomsky, in problema terorismului. Diferenta aici este intre intelectualul public comportindu-se ca un critic social, care reprezinta traditia continentala europeana, si activistul politic, o figura specific anglo-americana. Opera filosofica a lui Chomsky, in epistemiologie si gramatica generativa, nu are nici o legatura cu analiza lui politica.
Cum putem evalua, daca este posibil, influenta pe care Derrida si Habermas au avut-o prin angajarea lor ca intelectuali publici? Da, se manifesta in spatiul public, dar impactul lor merge si dincolo de dezbateri intrucitva elitiste?
GB: Amindoi au participat la evenimentele majore ale timpului lor, chiar daca au facut-o in moduri diferite si cu grade diverse de influenta asupra sferei publice. Una peste alta, cred ca Habermas a avut mai multa influenta in Germania decit Derrida in Franta.
Ca sa vorbim doar despre trecutul recent, Habermas a fost cel mai proeminent intelectual public cu prilejul reunificarii Germaniei in 1989. Cum zidul fusese darimat, el a chemat la o redefinire a identitatii nationale: noua Germanie, a sustinut el, nu se mai poate sprijini pe "cirjele pre-politice ale nationalitatii si comunitatii de credinta", ci are mai degraba nevoie sa se identifice cu pura si simpla loialitate fata de constitutia republicana. Putin inainte de aceasta, Habermas a jucat un rol-cheie in Dezbaterea Istoricilor (Historikerstreit), cind, la mijlocul anilor â80, un grup de istorici a propus reexaminarea conceptului de "unicitate" al crimelor naziste, deschizind prin aceasta o cale pentru citirea "revizionista" a Shoah doar ca o alta atrocitate politica. La vremea aceea, prin interventii in cotidiene si emisiuni de televiziune, Habermas a luat o pozitie foarte agresiva impotriva oricarei incercari de banalizare a trecutului german, aparind, in acelasi timp, ideea ca Germania are nevoie sa isi discute si rememoreze permanent trecutul si, in cele din urma, sa isi asume responsabilitatea pentru el.
Nici pentru Habermas, nici pentru Derrida responsabilitatea politica nu este o chestiune de alegere personala, cum este pentru majoritatea activistilor politici americani. Derrida a pretins ca insasi notiunea de responsabilitatea are nevoie de o constanta actualizare constant, in raport cu natura schimbatoare a obiectului sau. De exemplu, dezvoltarea mass-media cere noi responsabilitati. El a vorbit despre nevoia de a ne asuma responsabilitatea in fata monopolizarii si globalizarii mass-media, care foloseste o noua "incadrare" a evenimentelor mondiale si o noua "axiomatica" a comunicarii. El a fost de parere ca refuzul mondializarii, cum i-a spus el, in sensul in care a facut-o miscarea no global, este o iluzie. Avem nevoie nu de mai putina, ci de mai multa mass-media, pentru ca aceasta va aduce mai multa diversificare, evitindu-se astfel preluarile care incearca sa reduca la tacere tot ceea ce nu se conformeaza "cadrelor" sau "codurilor" celor mai puternice. A declarat intr-un interviu: "prima problema a mass-media este pusa de ceea ce nu ajunge sa fie translat sau chiar publicat in limbajurile politice dominante, exact cele care dicteaza legile receptabilitatii la stinga, la fel ca si la dreapta."
Ca sa vorbim doar despre trecutul recent, Habermas a fost cel mai proeminent intelectual public cu prilejul reunificarii Germaniei in 1989. Cum zidul fusese darimat, el a chemat la o redefinire a identitatii nationale: noua Germanie, a sustinut el, nu se mai poate sprijini pe "cirjele pre-politice ale nationalitatii si comunitatii de credinta", ci are mai degraba nevoie sa se identifice cu pura si simpla loialitate fata de constitutia republicana. Putin inainte de aceasta, Habermas a jucat un rol-cheie in Dezbaterea Istoricilor (Historikerstreit), cind, la mijlocul anilor â80, un grup de istorici a propus reexaminarea conceptului de "unicitate" al crimelor naziste, deschizind prin aceasta o cale pentru citirea "revizionista" a Shoah doar ca o alta atrocitate politica. La vremea aceea, prin interventii in cotidiene si emisiuni de televiziune, Habermas a luat o pozitie foarte agresiva impotriva oricarei incercari de banalizare a trecutului german, aparind, in acelasi timp, ideea ca Germania are nevoie sa isi discute si rememoreze permanent trecutul si, in cele din urma, sa isi asume responsabilitatea pentru el.
Nici pentru Habermas, nici pentru Derrida responsabilitatea politica nu este o chestiune de alegere personala, cum este pentru majoritatea activistilor politici americani. Derrida a pretins ca insasi notiunea de responsabilitatea are nevoie de o constanta actualizare constant, in raport cu natura schimbatoare a obiectului sau. De exemplu, dezvoltarea mass-media cere noi responsabilitati. El a vorbit despre nevoia de a ne asuma responsabilitatea in fata monopolizarii si globalizarii mass-media, care foloseste o noua "incadrare" a evenimentelor mondiale si o noua "axiomatica" a comunicarii. El a fost de parere ca refuzul mondializarii, cum i-a spus el, in sensul in care a facut-o miscarea no global, este o iluzie. Avem nevoie nu de mai putina, ci de mai multa mass-media, pentru ca aceasta va aduce mai multa diversificare, evitindu-se astfel preluarile care incearca sa reduca la tacere tot ceea ce nu se conformeaza "cadrelor" sau "codurilor" celor mai puternice. A declarat intr-un interviu: "prima problema a mass-media este pusa de ceea ce nu ajunge sa fie translat sau chiar publicat in limbajurile politice dominante, exact cele care dicteaza legile receptabilitatii la stinga, la fel ca si la dreapta."
Daca ar fi, fortind un pic notiunile, sa ii incadram pe Habermas si pe Derrida intr-o ideologie, care ar fi aceea a fiecaruia dintre ei? Unii critici spun ca vederile lor sint ireconciliabil diferite - ca Derrida s-ar afla undeva la dreapta esicherului politic, iar Habermas ar fi conservator.
GB: Nu pot sa nu ma crispez in fata notiunii de ideologie, din cauza folosirii ei de catre regimurile totalitare ale secolului 20. Nici Habermas, nici Derrida nu s-ar considera ginditori conservatori sau, mai rau, acoliti ai dreptei. Daca ma intrebi daca Habermas si Derrida impartasesc un set fundamental de principii politice, as raspunde ca da, impartasesc devotamentul fata de valorile Iluminismului. Cred ca am demonstrat prin cartea mea ca vederile lor politice nu sint ireconciliabil diferite. Imediat dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, am adunat gindurile lor in legatura cu intrebarile-cheie ale zilei: conceptul de teroare, statutul terorismului ca o categorie politica, globalizare, rolul institutiilor multilaterale existente si, in cele din urma, tranzitia de la dreptul international clasic la o noua ordine cosmopolita. Si Habermas, si Derrida au criticat aspru raspunsul administratiei Bush fata de 11.9, ceea ce ii plaseaza fara discutie de partea progresiva, daca nu radicala, a spectrului politic. Amindoi au sugerat ca provocarea terorsimului global reclama un anume fel de tranzitie de la dreptul international clasic, care se bazeaza inca pe modelul natiunii-stat al secolului 19, la o noua ordine cosmopolita, in care institutiile multilaterale si aliantele continentale ar deveni actorii politici principali. Unele dintre aceste institutii exista deja, dar unele dintre ele vor trebui create. Iar filosofia are un rol clar in a imagina ce ar putea fi ele. De asemenea, si Habermas, si Derrida sint de parere ca terorismul este un concept periculos de lunecos. Administratia Statelor Unite foloseste termenul "terorism" ca si cum semnificatia lui ar fi transparenta, ceea ce ii permite sa trateze problema in termeni pur "pragmatici". Dar problema nu este numai complexa din punct de vedere pragmatic, ci si vaga din punct de vedere teoretic. A existat vreodata un razboi care sa nu implice terorismul, adica uciderea civililor in scopul de a intimida sau a influenta un guvern? Si ce se intimpla cu distinctia intre terorism national si international, intre armata si politie, intre tinte civile si militare? Terorismul nu se poate simplifica vulgar: binele de o parte, raul de cealalta, "cu noi sau impotriva noastra". Si cine este "noi", de fapt? Si Habermas, si Derrida au avut patrunderea politica de a prevedea, in saptaminile care au urmat lui 11.9, ca realul conflict nu este atit in tocita distinctie Est/Vest, ci mai degraba intre unilateralism si multilateralism, intre Statele Unite si Europa.
Cum de sint cei doi impreuna in cartea ta, cind sint atit de opusi in filosofie? Nu doar atit, dar dupa aparitia cartii tale, au facut o actiune chiar mai interesanta: Habermas a scris, iar Derrida a semnat impreuna cu el un articol, care a aparut, simultan, pe 31 mai 2003, in Frankfurter Allgemeine Zeitung si in Liberation. Declaratia comuna a aparut in Germania sub titlul "Dupa razboi: renasterea Europei", iar in Franta, "Pledoarie pentru o politica in comun: demonstratia din 15 februarie impotriva razboiului din Irak a format un nou spatiu public european". Poti comenta "alianta" lor?
GB: Intii si intii nu sint de acord ca in cartea mea exprima vederi absolut opuse. Sint subiecte, ca toleranta, asupra carora nu sint de acord, dar sint specifice si nu constituie o baza pentru un antagonism generalizat. Citiva, ca istoricul Richard Wolin, in Statele Unite, sint inamici radicali ai lui Derrida si au considerat si declaratia lor comuna, si cartea mea inacceptabile. Singurul mod de a face o legatura intre aceste doua momente a fost sa se spuna, asa cum a facut-o Wolin, ca au fost intentionate "mai degraba ca o alianta tactica decit ca una filosofica". Dar sint in profund dezacord cu aceasta afirmatie. Pe de-o parte, nu imi e clar ce scop politic specific ar servi o astfel de miscare tactica. Nici Habermas, nici Derrida nu candidau pentru vreun post si nici nu sprijineau vreun referendum. Rolul lor ca intelectuali publici a fost intotdeauna directionat catre probleme specifice asupra carora amindoi si-au ajutat cititorii sa gindeasca in perspectiva si riguros. Aliantele instrumentale de genul acelora pe care le vede Wolin in acest caz au nevoie de obiective concrete, pe care pur si simplu eu nu le pot identifica. Pe de alta parte, declaratia lor comuna este un rezultat natural al unui foarte substantial schimb de idei legate de problema terorismului global si de rolul Europei in epoca post 11.9 pe care l-au inceput, la invitatia mea, in saptaminile de dupa prabusirea Turnurilor Gemene. Decizia de a interveni public in legatura cu rolul Europei in lumea de dupa 11.9 e o consecinta a credintei, sau mai bine spus, sperantei lor ca Uniunea Europeana este singura democratie cu adevarat seculara care are potentialul de a face o diferenta pe scena globala. E un model de nou agent politic, care nu este nici o veche natiune-stat, cu radacini teritoriale si etnice, nici o simpla federatie. Europa Continentala este, in esenta sa, o unitate multilaterala si pluralista cu o lunga si dureroasa memorie a razboiului. Tragedia e inca vie in memoria tuturor europenilor, batrini si tineri: faptul ca a fost impotriva participarii la orice segment al razboiului din Irak a dovedit ca este un experiment social si politic al carui dar, paradoxal, consta in prudenta.
Cit de permeabila este lumea politica la evaluarile si argumentele filosofiei? Da, Habermas si Derrida sint doi dintre cei mai mari ginditori europeni. Dar cine ia in considerare, cind e vorba de strategii si abordari politice, punctele lor de vedere? Marturisesti, in prefata cartii, ca una dintre cele mai bune prietene ale tale este diplomat de cariera si ca ea a fost una dintre cei care te-a incurajat, printre altii, sa mergi inainte cu aceasta intreprindere. Totusi, ce fel de ecou au avut interviurile, daca au avut, in cercurile politice?
GB: Exista o mare reticenta din partea elitei politice americane sa confrunte problemele politice in toata complexitatea lor teoretica. Aceasta alergie la complexitate a permis administratiei Bush sa reduca problema terorismului global la opozitia maniheista intre bun si rau. Aceasta este, cred eu, o miscare inacceptabila din punct de vedere moral si politic.
Si Habermas, si Derrida au radacini europene. Vorbesc despre toleranta, da, dar, in acelasi timp, argumentatia lor este complet determinata de radacinile lor europene. Sint sigura ca ai avut ocazia de a dezbate subiectul terorismului si cu alti filosofi. Cum evaluezi diferentele dintre abordarile lui Habermas si Derrida si alte tipuri de abordari (americana, araba, poate asiatica)?
GB: Cartea mea a aparut in 15 limbi si urmeaza sa apara in alte 3. A fost tradusa in multe limbi asiatice (chineza, japoneza, coreeana), a aparut in Israel si in 2 tari musulmane (Turcia si Indonezia), dar nu se preconizeaza sa apara in nici una dintre tarile arabe. Acest fapt este in acelasi timp interesant, pentru ca releveaza numarul mic de traduceri straine pe care le scoate lumea araba, si dezamagitor, data fiind relevanta subiectului pentru acea parte a lumii. Din succesul international al cartii, as deduce ca "abordarea europeana" a lui Habermas si Derrida este de mare interes pentru intreaga lume.
Unii dintre criticii tai au pus la indoiala faptul ca Habermas si Derrida sint suficienti pentru a justifica o perspectiva asupra "Filosofiei in vremea terorii". Incearca titlul sa promita o perspectiva exhaustiva sau una reprezentativa?
GB: Pot sa vad motivele acestor critici. Habermas si Derrida, in ciuda proeminentei lor, nu epuizeaza cimpul filosofiei. Totusi, cartea mea trebuie judecata contextual. Filosofia a fost foarte, foarte inceata in a oferi contributii la chestiunea terorismului. Acesta este un adevar mai ales pentru Statele Unite, dupa atacurile teroriste asupra Turnurilor Gemene si Pentagonului. In afara de Chomsky, care a exprimat o critica foarte radicala, dar simplificata a replicii americane la 11.9, ca o concretizare a impasurilor sale imperialiste, nici un alt filosof nu s-a mai exprimat. In acest context, faptul de a fi angajat cei doi filosofi majori europeni intr-un dialog asupra semnificatiei terorismului global a fost resimtit ca angajarea filosofiei insasi in acea discutie.
Si Habermas, si Derrida vorbesc despre rolul important pe care trebuie sa si-l asume Europa si amindoi au pozitii critice la adresa Americii si politicii sale. Pe de alta parte, ei nu sint foarte expliciti in legatura cu felul in care modurile de gindire si actiune americane si europene pot ajunge la un punct comun. Exista un conflict intre America si Europa, cel putin la nivel abstract?
GB: Unul dintre rezultatele majore ale cartii mele este acela de a fi prevazut ceea ce avea sa devina o adevarata falie politica intre Uniunea Europeana si administratia Bush, in problemele de politica externa. Nici Habermas, nici Derrida nu sustin ideea unei diviziuni permanente. De fapt, dimpotriva; amindoi isi doresc, ca si mine, ca aceasta falie sa se vindece si ca in viitor sa se produca o si mai profunda integrare a politicilor si valorilor. Totusi, sint de aceeasi parere cu Habermas si Derrida cind critica unilateralismul dovedit de Statele Unite dupa 11.9, diminuarea angajamentului lor fata de sistemul legal international, eruptia categoriilor religioase in politica seculara si, in cele din urma, folosirea neinfrinata a retoricii politice pentru a instala un regim de frica generalizata printre cetatenii americii si un sentiment de neincredere in institutiile democratice respectate.
Mi se pare ca esti de acord cu mai toate, daca nu cu toate, acuzatiile aduse politicii americane. Dar amindoi iubesc America, mai ales New York-ul.
GB: Da, ai dreptate, si Habermas, si Derrida au fost mari prieteni ai Statelor Unite. Habermas o repeta adesea, chiar si dupa razboiul din Irak, caruia i s-a opus cu inversunare, ca a fost intotdeauna un pro-american radical. Amindoi au avut regulat conferinte in Statele Unite, incepind cu sfirsitul anilor â60, astfel incit si-au dezvoltat legaturi foarte profunde, personale si profesionale, pe solul american. Eu tin profund la Statele Unite si la ceea ce reprezinta. Mi-a oferit ocazii la care nu puteam visa in Italia, unde m-am nascut. Totusi, ca intr-o casatorie, trebuie sa "lucrezi asupra relatiei" fara incetare ca sa o mentii vie. Daca nu esti de acord cu administratia Bush nu inseamna ca inceteazi sa iubesti Statele Unite.
Acum aproape cinci ani, in cartea ta, Habermas si Derrida au subliniat amindoi usurinta cu care este folosit cuvintul "terorism", ca o notiune care se intelege de la sine. S-a schimbat ceva pina astazi, la nivel general - politic, social?
GB: Sa fiu sincera, cred ca Habermas si Derrida au dat dovada de intuitii uimitoare si de o cumplita intelegere politica a terorismului global, pentru ca cea mai mare parte a ceea ce au spus s-a aratat a fi adevarat. Habermas voia sa se asigure ca atunci cind vorbim despre terorism, vorbim despre ceva diferit decit crima organizata la scara larga, cum ar fi traficul de droguri. Deja, aceasta problema este acum in dezbaterea intelectuala si abia razbate si in media, aceasta fiind o preconditie pentru a ajunge la structurile politice. Sa privim un exemplu deconcertant. In august 2002, New York Times publica rezultatele unui studiu realizat de World Market Research, un centru de "inteligenta" economica bazat in Londra, care facea un top al tarilor din punctul de vedere al riscului atacurilor teroriste. Columbia era pe locul intii, iar Statele Unite pe al cincilea. Vin si intreb acum, poate categoria asasinatelor de pe frontul fragmentat al Columbiei - subdivizat in fosti teroristi, armate de mercenari in slujba lorzilor drogurilor, grupuri particulare paramilitare, forta politieneasca si armata oficiala - poate acest front fragmentat sa fie asimilat automat cu 11.9 sau cu atentatele sinucigase din autobuzele din Ierusalim? Dar Oklahoma City? Putem sa intuim esenta ale carei concretizari sint toate aceste evenimente?
Toate aceste intrebari ramin tacute pentru politicienii care poarta razboiul impotriva terorismului. Aceasta a fost un pericol in 2002 si este inca un pericol astazi. Habermas sugereaza ca, daca terorismul nu manifesta scopuri politice realiste, nu se distinge de crima oarecare. Deci, strict vorbind, terorismul se defineste ca atare numai retroactiv, adica in situatiile in care teroristii de ieri, printr-o intorsatura a evenimentelor, devin noua elita politica. Acesta a fost cazul in aproape toate luptele pentru independenta, incepind cu Algeria. Daca Habermas are dreptate, problema devine, atunci, modul in care evaluam obiectivele teroristilor. Daca ar fi sa recuperam continutul politic din atacurile teroriste din 11.9, sint ele nici declaratii explicite, bombastice despre distrugerea Cruciatilor si aliatilor lor sionisti? Sau este mai degraba delegitimarea sauditilor si poate chiar ultima lor infringere? Cu atitea indoieli, adaug, poate ne-am descurca mai bine daca am sterge termenul terorism din vocabularul politic.
In contrast cu Habermas, Derrida crede ca terorismul este un simptom al unei dezordini auto-imune care afecteaza lumea globalizata. Un astfel de personaj auto-imun se auto-sfirseste pe mai multe nivele: 1) Istoric, e un fapt ca Statele Unite au inarmat si au pregatit la modul real rezistenta impotriva sovieticilor din Afganistan (bin Laden insusi facea parte din ea), care reprezinta miezul strategic si militar al Al Qaeda. 2) Psihologic, terorismul lucreaza asupra traumei si dinamicile traumei sint de asa natura incit victimele au tendinta de a repeta amintirea traumatica pentru a-si dovedi ca este de domeniul trecutului. Terorismul joaca pe aceasta dinamica proiectindu-se in viitor. Terorismul, spune Derrida, locuieste si viitorul, si trecutul, astfel incit e intotdeauna inca de asteptat, i.e. care inca se va intimpla. 3) Din punct de vedere mediatic, terorismul hraneste formatul de "breaking news" care de la 11.9 pare sa guverneze retelele vestice. Reproducind mereu imaginile acelor turnuri in cadere, media a cazut naiva in capcana dinamicii traumei si repetitiei compulsive, ca si in aceea de a satisface proparia nazuinta a teroristilor ca actul lor sa fie monumentalizat, istoricizat, exagerat si distribuit in toata lumea.
Toate aceste intrebari ramin tacute pentru politicienii care poarta razboiul impotriva terorismului. Aceasta a fost un pericol in 2002 si este inca un pericol astazi. Habermas sugereaza ca, daca terorismul nu manifesta scopuri politice realiste, nu se distinge de crima oarecare. Deci, strict vorbind, terorismul se defineste ca atare numai retroactiv, adica in situatiile in care teroristii de ieri, printr-o intorsatura a evenimentelor, devin noua elita politica. Acesta a fost cazul in aproape toate luptele pentru independenta, incepind cu Algeria. Daca Habermas are dreptate, problema devine, atunci, modul in care evaluam obiectivele teroristilor. Daca ar fi sa recuperam continutul politic din atacurile teroriste din 11.9, sint ele nici declaratii explicite, bombastice despre distrugerea Cruciatilor si aliatilor lor sionisti? Sau este mai degraba delegitimarea sauditilor si poate chiar ultima lor infringere? Cu atitea indoieli, adaug, poate ne-am descurca mai bine daca am sterge termenul terorism din vocabularul politic.
In contrast cu Habermas, Derrida crede ca terorismul este un simptom al unei dezordini auto-imune care afecteaza lumea globalizata. Un astfel de personaj auto-imun se auto-sfirseste pe mai multe nivele: 1) Istoric, e un fapt ca Statele Unite au inarmat si au pregatit la modul real rezistenta impotriva sovieticilor din Afganistan (bin Laden insusi facea parte din ea), care reprezinta miezul strategic si militar al Al Qaeda. 2) Psihologic, terorismul lucreaza asupra traumei si dinamicile traumei sint de asa natura incit victimele au tendinta de a repeta amintirea traumatica pentru a-si dovedi ca este de domeniul trecutului. Terorismul joaca pe aceasta dinamica proiectindu-se in viitor. Terorismul, spune Derrida, locuieste si viitorul, si trecutul, astfel incit e intotdeauna inca de asteptat, i.e. care inca se va intimpla. 3) Din punct de vedere mediatic, terorismul hraneste formatul de "breaking news" care de la 11.9 pare sa guverneze retelele vestice. Reproducind mereu imaginile acelor turnuri in cadere, media a cazut naiva in capcana dinamicii traumei si repetitiei compulsive, ca si in aceea de a satisface proparia nazuinta a teroristilor ca actul lor sa fie monumentalizat, istoricizat, exagerat si distribuit in toata lumea.
Tu si familia ta ati trait experienta 11.9. Prin cartea ta incerci sa reflectezi asupra ei. Te-a ajutat cartea sa le faci fata? Cum evaluezi acea "intimplare" si cartea ta, acum?
GB: Cum spun chiar de la inceput in Prefata, cartea a fost felul in care eu, ca filosof, am reactionat la teroarea si oroarea de nedescris dezlantuite de atac. Nu doar ca imi aveam sub turnuri sotul, care facea un reportaj la fata locului si am pierdut contactul cu el vreme de mai multe ore, nestiind daca e viu sau mort, dar eram despartita si de cei doi copii mei, care erau blocati in scolile lor, in extreme diferite ale orasului. Prabusirea Turnurilor Gemene a traumatizat Vestul pentru ca i-a revelat vulnerabilitatea. Habermas si Derrida, care au trait amindoi experienta celui De-al Doilea Razboi Mondial si i-au indurat, in moduri diferite, violenta, m-au ajutat sa inteleg ca atunci cind cineva isi constientizeaza vulnerabilitatea, aceasta este o preconditie pentru exercitarea puterii. Tipul de putere la care ma gindesc este determinarea calma si inteleapta care poate fi cel mai bine combinata cu spiritul democratic din cauza caruia inca iubesc Statele Unite ale Americii. Cred ca terorismul este aici ca sa ramina. Este o provocare complexa teoretica si una strategica si tactica, poate cea mai mare careia ii facem astazi fata, chiar in absenta unor atacuri atit de spectaculare ca 11.9. Asa cum traumele produse de colonialism, totalitarism si Holocaust au scris istoria secolului 20, istoria secolului 21 e deja semnata de terorismul global.
|
DEZBATERE LA CARTURESTI
| ||
|
