Francisco de Goya, onorat anul acesta de muzeele din întreaga lume

Arta lui a deschis drumul marilor curente ale secolului al XX-lea

Născută în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, arta lui Goya pare să se metamorfozeze sub ochii privitorului. Lucrările de început au caracteristicile picturii Vechiului Regim, în timp ce, după 1792, artistul, martor al ororilor şi deziluziilor, îşi urmează propriul geniu, dând la iveală viziuni fantastice.

Rolul oficial al lui Goya la Curtea spaniolă şi părerile artistului despre problematici fundamentale ale acelei perioade favorizează o tratare grafică şi estetică ce îl prezintă ca pe unul dintre inventatorii modernităţii, conferindu-i un rol major în istoria artei.

Francisco de Goya y Lucientes s-a născut în 1746, cu zece ani înaintea lui Mozart şi cu 24 de ani după Beethoven. Când a izbucnit Revoluţia Franceză avea 46 de ani, iar în 1800, împlinise 54 de ani. A trăit însă până în 1828, iar opera lui a căpătat aspecte cu totul noi în ultima parte a vieţii, ce vor avea influenţe în viitor, plasându-l alături de Delacroix, de Baudelaire sau de Manet. Ultimii trei au omagiat, de altfel, opera genialului spaniol.

Goya, geniu al avangardei

Întreaga lume îi aduce un omagiu

Muzeele din întreaga lume i-au dedicate recent expoziții, unele dintre ele începând de anul trecut, altele prevăzute a se desfășura până în 2022.

Expérience Goya este expoziția prevăzută a avea loc la Palais des Beaux-Arts de Lille, în Franța, în perioada octombrie 2021 – ianuarie 2022.

Un alt eveniment cultural deosebit care este, totodată, una dintre cele mai importante expoziții dedicate lui Francisco de Goya și prezentate vreodată în afara Spaniei va avea loc în perioada 10 octombrie 2021 – 23 ianuarie 2022, la Basel, în Elveția, realizată de Fundația Beyeler și dezvoltată în colaborare cu Muzeul Național Prado/Museo Nacional del Prado din Madrid.

Spectacolul, numit simplu, Goya, va prezenta picturi pe care marele public le poate vedea extrem de rar, provenind din colecții private spaniole, alături pentru prima dată de lucrări-cheie aduse din cele mai renumite muzee europene și americane, precum și din colecții private.

Expoziția din Elveția va reuși performanța de a reuni peste șaptezeci de tablouri și o selecție de desene și imprimeuri magistrale - aproximativ cincizeci de desene superbe și treizeci de grafice, invitând spectatorii la o întâlnire cu frumosul, și, în aceeași măsură, cu neînțelesul.

Una dintre manifestările culturale de amploare ce au marcat începutul acestui ani, expoziția Goya, geniu al avangardei, maestrul și școala sa/Goya, génie d’avant-garde, le maître et son école, organizată de Muzeul de arte frumoase din Agen/Musée des Beaux-Arts d'Agen a avut loc în perioada 8 noiembrie 2019 - 10 februarie 2020, la Biserica Iacobinilor din Agen.

Scopul științific al acestei expoziții a fost să stabilească, prin intermediul picturilor, al desenelor și al gravurilor, constantele lucrărilor lui Goya. Numeroase lucrări ce aparțin muzeelor din întreaga lume au fost reunite în cadrul agenez al Bisericii Iacobinilor, o mărturie arhitecturală grandioasă a perioadei medievale. O scenografie inovatoare, alternând spații întinse și zone accentuate punctual, prin lumină și decor, a constituit traseul muzeografic.

Referitor la această expoziție, cunoscuta revistă franceză de artă Connaissance des Arts, spunea că ceea ce contează este nu atât titlul expoziției din Agen, Goya, geniul avangardei, cât subtitlul acesteia, Profesorul și școala sa. „Goya, creatorul unei școli? Călărețul, singuraticul, miticul Goya, care a devenit surd în 1792, a condus, așadar, un atelier, precum marii artiști ai Renașterii?”

O altă expoziție de excepție dedicată lui Goya anul acesta a avut loc la Muzeul Prado/Museo del Prado: Goya. Schițe. „Numai puterea voinței mele rămâne”.

Goya este autorul unei creaţii bogate şi foarte diversificate. Aproape nu există legătură între graţioasele cartoane de tapiserie ale anilor 1870 şi celebrele Picturi negre de la sfârşitul vieţii.

Despre cariera acestui geniu şi despre viziunile lui fantastice scrisese Manuel Jovert în catalogul expoziţiei Goya şi modernitatea, de la Pinacoteca din Paris, Marisa Oropesa Toral şi Maria Toral în Goya et la modernité. Tot despre celebrul pictor consemnează Yves Bonnfoy în Les Peintures noirs.

Schimbarea importantă din creaţia lui este plasată de obicei în 1792, anul în care a fost gata să moară din cauza unei boli foarte grave şi a rămas complet surd. Dar, desigur, vârtejul evenimentelor politice n-a fost străin de această metamorfoză. Gravele consecinţe ale Revoluţiei Franceze în Spania, concepţiile acelor Ilustrados, reprezentanţii spanioli ai Secolului Luminilor, care împărtăşeau aceleaşi idealuri cu filosofii francezi şi între care se numărau miniştrii Floridablanca, Jovellanos, Cean Bermudez, Saavedra, toţi protectori ai pictorului, au avut un rol important. Într-un fel, noile idealuri pe care Goya le împărtăşea intrau în conflict cu calitatea lui de Pictor al Camerei Regelui, de membru al Academiei, a cărui carieră fusese strâns legată de sistemul monarhic.

Cert este că, după o lungă convalescenţă petrecută la Cadix, Goya a devenit altul.

În 1794 a trimis Academiei 11 tablouri în care, după cum spunea, a dat curs „capriciului şi fanteziei”. Sunt, printre altele, scene de incendiu, de naufragiu, de închisoare, de aziluri de nebuni, pictate realist, într-o tonalitate nouă.

Acestora le-au urmat gravurile din ciclul Capricii, publicate în 1799, care reprezintă primul mare opus goyesc.

Există, de fapt, doi Goya. Unul, pictorul Vechiului Regim, celălalt, de după această perioadă, mai puţin dispus să primească comenzi şi care îşi desfăşoară propriul drum estetic.

Născut lângă Saragossa, fiul unui artizan şi al unei mame ce aparţinea micii nobilimi de ţară, Francisco Goya şi-a făcut ucenicia la un maestru local, Jose Luzan, apoi n-a reuşit de mai multe ori la concursul de intrare în Academia San Fernando din Madrid. Era, se pare, după cum scrie Michon în Maîtres et sérviteurs, un provincial greoi care a fost fascinat de splendorile pictorului italian Tiepolo văzute în palatele madrilene şi orbit de fastul înaltei societăţi şi de frumuseţea majestuoasă a doamnelor inaccesibile.

A fost dornic să pătrundă în această lume închisă şi să devină pictorul membrilor ei. Aşa îl arată un Autoportet din 1771, robust şi sigur de el. Şi tot aşa se explică desfăşurarea metodică a carierei sale.

A făcut o călătorie în Italia, iar la întoarcere a primit primele comenzi pentru bisericile din Saragossa şi pentru nobilii aragonezi. Căsătoria lui cu Maria Josefa Bayeu, sora fraţilor Bayeu, pictori aragonezi cu relaţii solide la Madrid şi apropiaţi ai lui Anton Raphael Mengs, i-a favorizat ascensiunea. Graţie protecţiei fraţilor Bayeu a intrat la Manufactura Regală de tapiserie, unde, timp de 15 ani, a pictat numeroase cartoane, ceea ce i-a permis construirea unei cariere. Destinate să decoreze palatele familiei regale, tapiseriile trebuiau să aibă subiecte agreabile, scene populare, ca Plimbare în Andalusia, cu majos şi majas, pereceri şi tradiţii naţionale…

Dar succesul i-a fost asigurat odată cu primirea în Academie, în 1780, a cărei conducere o va prelua, după 15 ani, la moartea lui Francisco Bayeu. În toată această perioadă, Goya a devenit principalul portretist al aristocraţiei spaniole, asigurându-şi şi sprijinul puternicilor duci de Osuna şi Medinaceli şi al bancherului Cabarrus.

Tâlhari şi asasini, nebuni, canibali, vrăjitoare…

În 1799, artistul este numit Primul Pictor al Camerei Regelui. Opera care marchează această etapă este Familia lui Carol al IV-lea, un mare portret colectiv, în care Goya rivalizează cu Meninele lui Velasquez. Lucrarea se remarcă prin picturalitatea îndrăzneaţă, încântătoare, dar mai plebee decât cea a virtuozului maestru din Sevilla. Independenţa lui artistică este vizibilă în redarea modelelor, deformate de tarele lor genetice, până aproape de caricatură.

Cu puţin timp înainte, în 1798, Goya terminase marea lui operă religioasă, frescele bisericii San Antonio de la Florida, unde rivalizează cu Tiepolo, dar într-o manieră mai realistă, mai populară. Este, de asemenea, perioada presupusei sale legături cu ducesa de Alba şi a celor două Majas, nudă şi îmbrăcată, al căror erotism îl va bântui pe Manet.

În anii 1790, Goya a atins culmea artei şi a carierei sale. Dar tot în aceşti ani a apărut şi ruptura provocată de boală, urmată de temele dramatice, lugubre sau fantastice: tauromahii, tâlhari şi asasini, nebuni, canibali, diavoli şi vrăjitoare…

Gravura, cu care era familiarizat pentru că transpusese o mare parte a operei lui Velasquez în acvaforte, este preocuparea principală a următoarei perioade, cu seriile succesive Dezastrele războiului, Tauromahia, Proverbele (sau Les Disparates), care constituie o operă în operă, un înfricoşător monument întunecat. Dezastrele sunt evocarea, pe jumătate realistă, pe jumătate fantastică, a atrocităţior comise în timpul invaziei şi ocupării Spaniei de către trupele napoleoniene. Pentru prima dată în arta occidentală, cruzimea şi oroarea acţiunilor omeneşti sunt arătate direct, fără cea mai mică transpunere în registrul eroic sau poetic. Două mari pânze, Revolta mamelucilor, 2 mai şi Împuşcarea, 3 mai, comemorează aceleaşi tragice evenimente. Cea de-a doua va deveni unul dintre simbolurile picturii occidentale, admirate de martirii popoarelor ocupate.

Picturile negre, viziuni disperate ale umanităţii

După plecarea francezilor şi întoarcerea lui Ferdinand al VII-lea pe tronul Spaniei a urmat un val de represiuni împotriva Liberalilor. Goya, de-acum bătrân şi surd, s-a îndepărtat de Curte şi de Academie, pesimist. În 1819, s-a instalat la Quinta del Sordo (Casa Surdului), unde şi-a decorat pereţii cu incredibilele Picturi negre, viziuni disperate ale unei umanităţi destinate iremediabil ignoranţei şi superstiţiilor, violenţei oarbe şi răului, într-un stil cu deformări înfricoşătoare, expresioniste cu un secol înaintea apariţiei expresionismului.

Restaurarea absolutismului în 1823 l-a făcut să se teamă pentru libertatea lui. Sub pretextul unei cure la Plombières, s-a exilat la Bordeaux, unde îşi petrece ultimii patru ani din viaţă, însoţit de tânăra Leocadia Zorilla, intrată în viaţa pictorului după moartea soţiei sale.

La peste 80 de ani, Goya îşi păstrase intactă capacitatea artistică şi continua să experimenteze. Ultimele capodopere, cum ar fi patru litografii cu lupte cu tauri, mici picturi pe fildeş sau pânza radioasă, preimpresionistă, intitulată Lăptăreasa din Bordeaux, stau mărturie a creativităţii nesecate şi a unei arte care va influenţa pictura de după el.

Abordând realitatea cea mai neagră şi coborând în străfundurile sufletului omenesc, relevând partea de iraţional şi nebunie, arta lui Goya a deschis drumul marilor curente ale secolului al XX-lea.

Credinţa, faţă în faţă cu neantul

Opera lui cu subiect religios este bogată, deși nu a fost un mare pictor religios. Într-o ţară catolică precum Spania, comenzile din acest domeniu apăreau tot timpul, fie din partea Bisericii, fie din cea a particularilor, şi erau o sursă deloc neglijabilă de venituri. Este semnificativ faptul că, pentru lucrarea prezentată la intrarea în Academie, artistul a ales un Christ pe cruce. Dacă această producţie religioasă – decorări de biserici, tablouri de altar, mici picturi votive particulare – a contat mult în cariera artistului, ea nu este relevantă pentru creaţia lui, geniul lui Goya manifestându-se în celelalte opere. Există totuşi câteva capodopere, cum ar fi Rugăciune în Grădina Măslinilor, oferită Şcolilor Pioase (Escuales Pias), pentru care pictase şi Ultima împărtăşanie a sfântului Jose de Calasansz. Christ din Rugăciune în Grădina Măslinilor, cu braţele desfăcute într-un gest de neînţelegere şi neputinţă, cu figura întrebătoare ridicată către îngerul cu potir, este de neuitat. Abandonat, pradă disperării, Christ este aici o figură de-a dreptul romantică, pe care o vor exalta Alfred de Vigny sau Eugène Delacroix.

Goya, marele portretist al timpului său

Goya este unul dintre cei mai mari portretişti ai timpului său. Funcţia de pictor oficial al regelui consta mai ales, aşa cum se întâmplase şi la Velasquez, în pictarea suveranului şi a familiei sale. Au rămas de la el numeroase portrete ale lui Carol al IV-lea şi ale reginei Maria-Luisa, în care sunt vizibile urâţenia, vulgaritatea şi aroganţa personajelor. Rămâne un mister primirea favorabilă a acestor portrete.

De-a lungul anilor, Goya a dezvoltat o extraordinară virtuozitate în tratarea costumelor şi a ţesăturilor. Poziţia lui privilegiată i-a atras şi clienţi din rândul aristocraţiei şi al marii burghezii. A pictat miniştri, membri ai elitei militare, ca Pantaleon Perez de Nenin sau generalul Palafox. Dar şi elita intelectuală, acei Ilustrados care-i erau prieteni, ca poetul Moratin, sau Cean Bermudez.

În afară de portretele regale, care ascultă de codurile puterii şi majestăţii, celelalte personaje sunt pictate în poze naturale ca acelea ale picturii englezeşti cunoscute prin intermediul unor mecena.

A ales şi o tonalitate mai intimă, în care se pot citi simpatia sau afecţiunea pentru modele, atunci când este vorba de prieteni apropiaţi sau de femei frumoase. Ceea ce frapează este nu numai pictarea frumuseţii lor, dar şi sugerarea vioiciunii caracterului şi mai ales a vulnerabilităţii şi misterului lor.

Maestru al gravurii

Deşi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se făcuseră mari eforturi pentru impulsionarea gravurii, Spania nu avea o tradiţie în acest domeniu, Goya inspirându-se din lucrări italieneşti, în primul rând. Cunoştea gravurile în acvaforte ale lui Tiepolo şi ale fiilor săi, veniţi la Madrid în 1762 pentru a decora în frescă Sala Tronului din Noul Palat Regal. Ştia probabil şi gravurile lui Piranesi de la Roma şi, în mod sigur, avea câteva planşe ale acestuia. În orice caz, el a reluat tradiţia italiană a aşa-numitelor capricci şi a schiţelor fantezie, ilustrate de prestigioşii lui predecesori, chiar dacă propriile lui Capricii sunt mai acide, mai sarcastice. Goya poseda şi 10 stampe de Rembrandt, a cărui inventivitate tehnică a studiat-o, admirându-i şi forţa expresivă, respectul şi dragostea pentru natură, pe care le prefera gustului neoclasic, încarnat la Madrid de Mengs.

De la celălalt model al său, Velasquez, a transpus în acvaforte şi a publicat toate tablourile aflate la Palatul Regal. Goya a devenit un maestru al acestei arte. S-a aplecat mai ales asupra Meninelor, aplicând o nouă tehnică de atacare a plăcii, acvatinta, pentru a produce impresia unui laviu. Goya a devenit de altfel un maestru al acestei tehnici în care a realizat Capriciile, obţinând uimitoare clarobscururi. Plăcându-i să experimenteze, a lucrat şi într-o tehnică nouă la începutul secolului al XIX-lea, litografia, în care a realizat spre sfârşitul vieţii pagini remarcabile.

Capriciile, o satiră criptată a societăţii spaniole

În 6 februarie 1799, era anunţată într-un ziar madrilen publicarea unei serii de 80 de stampe de Goya, intitulată Los Caprichos (Capriciile), care urma să fie pusă în vânzare într-un magazin situat pe Calle del Desigano (Strada Deziluziei). Anunţul era însoţit de un text de prezentare, în care autorul declara că arta trebuie, ca şi poezia, să se ridice „împotriva erorilor şi viciilor omeneşti”.

Dar tonul anclerical al acestei serii i-a atras ameninţările Inchiziţiei şi artistul a preferat să retragă de la vânzare cele 240 de exemplare care rămăseseră din tirajul iniţial de 300 de exemplare. În 1803, el a oferit plăcile originale Calcografiei Regale, în schimbul unui stipendiu pentru fiul său Javier.

Capriciile sunt o satiră, adesea criptată, a societăţii spaniole a vremii, considerată arierată şi obscurantistă, o satiră foarte apăsată mai ales la adresa nobilimii şi a clerului. Este o critică în spiritul Secolului Luminilor, care se întâlneşte uneori cu preocupările acelor Ilustrados: neîncrederea în religie şi abuzurile unui cler ce cultivă superstiţiile şi împiedică progresul social şi la adresa Inchiziţiei, a educaţiei supuse metodelor arhaice, a căsătoriilor aranjate…

Între Tauromahie şi monstruosul credibil

Goya a început să graveze acest ciclu imediat după Dezastrele războiului. Era un mare amator de coride, legenda atribuindu-i chiar câteva victorii de tinereţe în domeniu. Cu această temă foarte populară şi lipsită de conotaţii politice, spera fără îndoială să obţină un succes comercial. Dar s-a înşelat. Obişnuit cu gravurile mai pitoreşti şi mai amuzante, publicul n-a apreciat aceste imagini dramatice, reduse la esenţial.

Urmând sfatul prietenului său, istoricul Cean Bermudez, şi inspirându-se din surse literare, cum ar fi Harta istorică a originilor şi progresului coridelor în Spania, de Fernanadez de Moratin, Goya şi-a lărgit repertoriul gândit iniţial, conferindu-i un caracter istoric. Cele 33 de stampe, editate în 1816, ilustrează evoluţia tauromahiei de la origini – se credea atunci că arta toreadorilor fusese inventată de mauri în Spania – până la toreadorii celebri ai timpurilor moderne, ca Martincho, Pepe Hillo sau Pedro Romero. Alte şapte imagini, gravate pe verso-ul unor plăci şi nepublicate la început, au fost adăugate mai târziu. La 70 de ani, Goya a creat ultima mare suită de gravuri care, împreună cu Picturile negre, constituie punctul extrem al geniului său vizionar. Mai multe probe adnotate de artist poartă titlul Disparate: Disparate feminin, Disparate înfricoşătoare, Disparate ridicole etc. De aici şi titlul generic al ciclului, care se intitulează totuşi Proverbe, la prima sa ediţie. Se poate crede că titlul trimite la Proverbele lui Brueghel şi că a fost ales pentru a normaliza o operă radical inclasabilă şi care n-are nicio legătură cu ilustrarea proverbelor.

Goya multiplică figurile şi scenele groteşti, grimasate, monstruoase, horele şi paradele cavalereşti, viziunile absurde, ca într-o familie de bătrâni şi bătrâne ghemuite pe o creangă, sau Ploaia de tauri, zburând roată sub un cer negru. Aceste fantezii n-au totuşi nimic gratuit, amuzant sau anecdotic. Dimpotrivă, sunt un teatru de spectre ieşite din tenebre, cu un caracter atemporal, neliniştitor şi coşmaresc, în vreme ce aspectul concret aparţine realului. Este ceea ce Baudelaire, vorbind despre Goya, numea lumea „monstruosului credibil”. Un ciclu care permite nu numai înţelegerea ultimei perioade a maestrului, dar şi retrasarea ecoului pe care opera lui l-a avut, de la Manet sau Odilon Redon până la Federico Fellini.

Unul dintre ultimii mari artiști de curte și primul pionier al artei moderne, Francisco de Goya (1746–1828) a fost atât un pictor al marilor portrete, cât și un inventator al lumilor pictoriale misterioase, personale. Tocmai în aceste contradicții aparent de nereconciliat descoperim fascinația magică a artei lui Goya.

În cei peste șaizeci de ani de carieră artistică, care au parcurs drumul de la rococo până la perioada romantică, Goya a dezvăluit momente, evenimente, lumi care au depășit convențiile sociale ale vremurilor în care a trăit și creat. El a înfățișat sfinți și criminali, vrăjitoare și demoni, împingând deschiderea porților spre tărâmuri în care nu îți dai seama dacă te afli în realitate sau în fantezie. În arta sa, Goya este un observator ascuțit al dramei lucidității și al lipsei rațiunii, al viselor și al coșmarurilor.

Căderea Colosului

Curator științific al expoziției Muzeului din Agen, alături de Bruno Mottin, Juliet Wilson-Bareau este, de asemenea, una dintre puținele specialiste internaționale în opera lui Goya. Autoare, împreună cu Pierre Gassier, a singurului catalog complet al operei lui Goya din anii ’70, Juliet Wilson-Bareau nu a încetat niciodată să revină asupra atribuirii lucrărilor pictorului: „Astăzi îi redau lui Goya lucrările pe care anterior le exclusesem din creația sa”. Și invers!, scrie Connaissance des Arts. „Demascarea” sa, în ceea ce privește Colosul din Prado, considerat a fi una dintre capodoperele lui Goya, a provocat un scandal în 2008.

„Dintre toate muzeele franceze care au primit drept moștenire picturi atribuite lui Goya, în secolul al XIX-lea, cel din Agen mă interesează în mod special. De aici propunerea mea pentru subiectul expoziției. Este cel mai important grup de lucrări Goya: opt tablouri, dintre care cinci proveneau direct de la Madrazo. Acesta fusese legat de Mariano Goya, nepotul artistului, angajat în speculații periculoase. Împreună cu un asociat, Madrazo avea să exploateze opera lui Goya, în schimbul unei pensii pentru Mariano. Toate tablourile au fost Goya, provenind de la artist, dar este din ce în ce mai clar că nu totul ar putea fi semnat de el”, spune Juliet Wilson-Bareau. Pentru a face ordine, curatoarea a pornit de la un document-cheie: inventarul proprietăților soției lui Goya, Josepha Bayeu, întocmit la moartea acesteia, în 1812, inventar ce viza împărțirea lucrărilor între pictor și fiul său, Javier.

Dar cine erau artiștii care lucrau în umbra maestrului? – se întreabă autorii Connaissance des Arts. „Javier Goya, căutând să își crească moștenirea? Marele adept al lui Goya, asistentul său preferat, Asensio Julià (1760 - 1832), prea puțin cunoscut la ora actuală. Un alt artist foarte talentat, inspirat de Goya, Leonardo Alenza, a frecventat, de asemenea, atelierul artistului. Cel mai cunoscut adept al pictorului, din secolul al XIX-lea, este fără îndoială Eugenio Lucas Velázquez, pasionat de Goya, creatorul unei opere foarte variate. Dar de aici, la a-i atribui tot ceea ce nu îi aparține lui Goya, așa cum face și recentul catalog primit... ”, spune curatoarea.

Trei întrebări pentru Bruno Mottin, curator principal al patrimoniului, C2RMF (Centrul de cercetare și restaurare a muzeelor din Franța)

Ați analizat aproximativ treizeci de lucrări Goya expuse în muzeele franceze. Ce ne puteți spune despre tehnica lui?

Tehnica lui Goya este foarte specială, aparte, fiind caracterizată printr-o ușurință a sistematizării materiei. Goya lucrează pe un fundal pregătitor brun, portocaliu sau alb, peste care adaugă straturi succesive. Pregătirea pânzei este încă vizibilă în unele locuri.

Ce ați descoperit sub „Balonul” Muzeului din Agen?

Balonul a fost executat peste portretul unui prelat pictat de un alt artist, datat 1762. Prezintă o tehnică grea, păstoasă, ce ascunde complet fundalul. Personajele prezente în partea de jos a lucrării sunt inexpresive.

Cui putem atribui această lucrare?

Tabloul se alătură unui grup de lucrări menționate în inventar după moartea lui Goya, realizate de anturajul său, poate de fiul său, Javier, sau de un asistent precum Augustin Esteve. Artiști de valoare, care au propria personalitate.