Groapa, capodopera supusă linşajului mediatic socialist

“Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aş ezita să înscriu printre ele şi «Groapa» lui Eugen Barbu.” Şerban Cioculescu (1964)

“Groapa este tocmai lumea de gunoaie imundă, bălţi stătute rezultate din uriaşa fermentaţie a resturilor marelui oraş, acest «teren fetid» visat de Zola, pentru realizarea a tot ce este instinctiv, demenţial, maladiv în oraş.” (Ion Vitner). “Groapa este monografia unei lumi care se naşte din mucegaiuri, bube şi noroi.” (Nicolae Manolescu). Iată două aserţiuni care exprimă viziuni radical opuse despre aceeaşi carte: romanul “Groapa”, de Eugen Barbu. Prima aparţine unui înverşunat inchizitor ideologic, în numele “realismului socialist”, a doua, unui promotor consecvent al criteriului estetic. Cele două judecăţi conţin şi exprimă reperele programatice a ceea ce s-a numit “Duelul pentru Groapa”. Apariţia acestei cărţi, de-acum, clasice, în colecţia Biblioteca pentru toţi poate fi un bun prilej pentru a evoca acest duel (literar, dar nu numai...) şi, de ce nu?, de a învăţa din lecţia sa.

Aşa după cum autorul va mărturisi, ideea i-a venit prin 1946, după o preumblare prin “mahalaua unde stau de 20 de ani”: “Ce-ar fi să scriu despre Groapa mea în care am visat, despre hoţii aceia fioroşi cu care am împărţit uneori felii de cantalup sub malurile fabricii de textile din Cuţarida veche?”. Viitorul roman se va prefigura într-o povestire, “Aia mică”, pe care, tot în 1946, Eugen Barbu o citeşte la Cenaclul “Sburătorul”. Impresia este consemnată lapidar: “După atâtea nuvele «psihologice», iată ceva care îi nedumereşte pe venerabilii din fotoliu”.

Un deceniu şi un an – atât va dura procesul de scriere şi de rescriere: “Scriu. În pagini revine mahalaua pe care mi-o aduc aminte, pe care, dacă ai revedea-o acum, n-ai mai putea să o înţelegi bine. Şi, curios, nu e ceea ce credeam eu, o lume neagră, ci una vie, pitorească. Gust viciul stilului. Asta e primejdios. Mă mulţumeşte o imagine, un cuvânt găsit care cade bine”.

După 13 (treisprezece!) variante, romanul este gata. Dar numai după ce autorul a găsit “cuvântul magic”.”Acest cuvânt – notează peste ani Eugen Barbu – îmi trebuia din 1945!!!” Este vorba despre cele două replici pe care le schimbă Grigore gunoierul cu soţia sa atunci când dinspre groapă se aud zgomote: “Auzi hoţii, Grigore!”. Şi el: “Ţi se pare, creşte iarba!”. “Pentru aceste două fraze am mai revăzut-o o dată, a treisprezecea oară. Asta este!”

Pe măsură ce e scris şi rescris, manuscrisul îi este dat spre lectură şi lui Petru Dumitriu, directorul ESPLA. Verdictul este categoric: “Adu, domnule Groapa asta, că vin barbarii ăştia şi nu mai pot să te public”. Câtă dreptate avea autorul “Cronicii de familie” se va vedea foarte curând...

Când apare “Groapa”, Eugen Barbu are 33 de ani. Aşadar, este “o tânără speranţă a literaturii noastre noi”. Împrejurarea explică, în bună măsură, furibunda campanie propagandistic-moralizatoare care îl va lua în cătare. Motive pentru “întărirea vigilenţei revoluţionare” în ceea ce îi privea mai ales pe tinerii scriitori nu lipseau. Dimpotrivă! Cu câteva luni înainte, în decembrie 1956, murise într-un tragic accident Nicolae Labiş, poetul-simbol al generaţiei sale, pentru “(re-)educarea” căruia se manifestau preocupări “părinteşti” la cel mai înalt nivel al conducerii de  partid şi de stat. Nicolae Labiş, îşi va aminti Petre Sfetcu, la acea vreme şef de cabinet al liderului comunist suprem, “a fost preţuit foarte mult de Gheorghiu-Dej, care, atunci când a fost informat că elemente străine regimului democrat-popular încearcă să influenţeze creaţia scriitorului (...), a indicat să se acţioneze cu fermitate, însă cu tact şi înţelegere, pentru ca Labiş să fie convins că legăturile sale şi modul de viaţă pe care îl adoptase nu-i sunt folositoare”.

 De o asemenea “acţiune de convingere” au avut parte romanul “Groapa” şi autorul său. Acţiune derulată în spiritul devizei leniniste: “Nu ştii? Te învăţăm! Nu poţi? Te ajutăm! Nu vrei? Te obligăm!”. Să derulăm etapele acestui scenariu, aşa cum ni le restituie substanţialul dosar al cazului pe care îl aflăm în “Eugen Barbu – Opere”, ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii, repere critice de Mihai Ungheanu, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă, 2006.

Amănunt semnificativ, încă îninte de apariţie, cartea va fi amendată, deocamdată pentru coperta sa, catalogată, într-o notă (nesemnată, fireşte) ca fiind “ciudată”.

Următorul pas îl face criticul “de linie”, Mihai Gafiţa, care, după lectura episoadelor apărute în Viaţa românească, aruncă piatra într-un articol intitulat, deloc întâmplător, “Treapta de jos”: “Cele cinci fragmente alcătuiesc un tablou pe care un scriitor realist socialist nu poate să n-o dea creaţiei sale, dacă nu vrea să o condamne la sterilitate”. Acuza vine sub forma unei mieroase nedumeriri: “Noi căutăm să aflăm în scrisul autorului pentru ce idei militează el, ce critică şi ce promovează el din câte zugrăveşte”. Acelaşi Mihai Gafiţa recidivează la scurtă vreme: “Afirmăm din nou că viziunea din Groapa n-o credem ca aparţinând constructorilor socialismului”.

Intră apoi în scenă opinia publică ale cărei (sincere) îndoieli şi (ferme) dezaprobări le exprimă o Scrisoare deschisă iscălită de câţiva studenţi: “Romanul aduce lumea mahalalei, o lume în care Stere, cârciumarul, sau naşul său, brutarul, exploatează, ca şi oamenii statului, munca şi încrederea muncitorilor simpli, dar şi o altă lume, a exploataţilor – mai puţin prezentată în roman, din păcate – care găsesc în muncă şi într-o etică plină de umanitate resemnarea unei vieţi răbdate, însă fără perspectiva îmbunătăţirii ei”. Este momentul în care iese la atac artileria grea a kulturnicilor: N. Popescu-Doreanu, care “îşi făcuse mâna” pe seama romanului lui G. Călinescu “Bietul Ioanide”, şi Ion Vitner, nume de lugubră referinţă în galeria proletcultismului. După un tipic brevetat de Sorin Toma, atunci când denunţase “putrefacţia poeziei” la Tudor Arghezi, Ion Vitner va înfiera romanul lui Eugen Barbu, înscriindu-l în galeria literaturii decadente: “Groapa este tocmai lumea de gunoaie, imondice, bălţi stătute, rezultate din uriaşa fermentaţie a resturilor marelui oraş, acel «teren fetid» visat de Zola, pentru realizarea a tot ce este instinctiv, demenţial şi maladiv în om”.

Au existat şi judecăţi în spiritul adevăratei misiuni a criticii literare, dintre care cea mai expresivă rămâne, cred, cea a lui Lucian Raicu (coleg de generaţie şi prieten adevărat al lui Labiş). Răspunzându-i lui Popescu-Doreanu, foarte tânărul critic scrie fără umbră de sfială: “Când se confundă arta cu viaţa, etica particulară a operei cu moralitatea de fiecare zi a cetăţeanului, când eroii unei cărţi sunt scoşi din universul lor specific şi aduşi printre noi ca nişte indivizi oarecare asupra comportamentului civic al cărora suntem îndemnaţi să ne propunţăm, devin întru totul posibile judecăţile cele mai bizare”. 

 La rându-i, Eugen Barbu îşi apără romanul cu argumentele forte ale discursului politic al momentului: “Aşa cum s-a mai spus, nu comuniştii trebuie să se teamă de adevăr, ci acele elemente oportuniste care s-au strecurat şi în artă şi care, în numele principiilor noastre cele mai scumpe, vor să producă o literatură de bal, împopoţonată cu panglici caraghioase pe care timpul le aruncă la gunoi”.

Rezultatul este (şi nu este!) pe măsura ambiţiei scenariştilor şi regizorilor: pentru o vreme, “Groapa” va fi trecută la index, iar când, în 1963, va apărea ediţia a II-a, aceasta va avea câteva modificări care nu-i vor afecta substanţa estetică şi ideatică. În 1983, când apare ediţia definitivă a romanului, Eugen Barbu îşi va aminti de marasmul revizuirilor la comandă politică şi va nota cu o umbră de amară ironie: “Modificări, revizuiri? Numai cele impuse de trecerea timpului. N-a fost nevoie de revizuiri, am umblat doar, când a fost nevoie, la nivel de frază. De cel mult o frază la câteva pagini”.

Venise rândul criticilor reprezentativi ai noii generaţii literare să se pronunţe răspicat asupra valorii reale şi perene a cărţii. Eugen Simion afirmă fără nici un dubiu: “Punerea acestui roman alături de creaţiile epice  contemporane de mărimea întâi mi se pare îndreptăţită”. Categoric este şi Nicolae Manolescu: “Universul, în Groapa, e mirosit ca o livadă cu fructe coapte, mângâiat ca un trup de femeie şi, mai ales, ascultat în înfiorările lui, de la şoapta frunzei ce cade la vuietul viscolului, de la susurul vântului prin tufele uscate de scaieţi la lunecarea zăpezilor primăvara”. Iar Mihai Ungheanu conchide: “Caracterul atât de insolit pe care Groapa îl avea, la prima ei ieşire în public, acum nu ni se mai pare atât de neobişnuit. În fond, Eugen Barbu nu făcea decât să reia o temă mai veche a literaturii noastre şi s-o înzestreze din nou”.

Odiseea “Gropii” luase sfârşit. Începea marele, adevăratul ei destin în fondul de aur al literaturii române.