x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

I-aş spune doar atât: "Mi-e tare dor de tine!"

0
Autor: Monica Andronescu 02 Iun 2010 - 00:00
I-aş spune doar atât: Ion Cucu/

Era atât de grijuliu cu sufletul celorlalţi, încât îi obliga pe toţi "să se ridice"



O după-amiază însorită pe terasă la Muzeul Literaturii şi o discuţie despre vremuri de altădată, în cuvinte despre necuvinte, despre Nichita Stănescu... Mircia Dumitrescu, unul dintre cei mai importanţi graficieni din România, cel care i-a ilustrat o mare parte din operă lui Nichita şi căruia i-a stat în preajmă şi i-a fost prieten, povesteşte despre atmosfera din casa fără clanţă la uşă, din lumea lui Nichita Stănescu...


● Jurnalul Naţional: Ce imagine vi se iveşte prima dată în minte atunci când auziţi numele lui Nichita Stănescu?
● Mircia Dumitrescu:
Stăteam cu Sorin Dumitrescu şi ne tot gândeam cum scriitorii vor să-şi pună pe volume o fotografie mai frumoasă, eventual una din tinereţe... Ca domnişoarele... Vor să nu rămână în posteritate cu o imagine anume, aşa cum s-a întâmplat cu Nichita. Pentru că poza aia cu Nichita, spre sfârşitul vieţii, când deja era destul de bolnăvior şi avea buzele crăpate, a devenit poză arhetip pentru public. Nichita şi de altfel şi noi, şi eu, şi Sorin, ţinem la o altă poză care i-a fost publicată pe o copertă a unei reviste englezeşti şi unde el avea în jur de 40 de ani, un profil foarte frumos, foarte liniştit, calm, de "înger blond"... Multă lume alege acum o altă fotografie, cea în care Nichita îşi lăsase barbă, într-o perioadă în care avusese un picior rupt. Mie nu mi-a plăcut prea mult, dar din păcate poza s-a împământenit pentru că la 50 de ani a primit-o cadou de la un fotograf care era şi terapeut la Spitalul de Urgenţă. Iar când a împlinit 50 de ani i-a dat-o cadou şi i-a pus-o şi în ramă. Era o poză mare, neagră, el alb, cu ramă de bronz. Parcă a fost de rău augur, pentru că a fost înmormântat cu ea. Imaginea asta caut să mi-o scot din minte. Am vorbit foarte mult despre imaginea asta, dar încerc să fac o separare între o imagine care începe să se împământenească şi o imagine pe care el ar fi vrut-o. De altfel, când am făcut şi "Respirări", am văzut cum cu mare grijă ocolea mizeria timpului care începea să coboare asupra fiinţei. Atunci am ales o fotografie care mie îmi plăcea foarte mult, făcută de mine, în care el avea picioarele băgate în tenişi. Care păreau uriaşi, pentru că picioarele i se umflaseră. Mie mi s-a părut foarte frumos, dar ştiu că el mi-a spus: "Nu, nu, taie picioarele!".
Atunci mi-am dat seama că în sensibilitatea lui începe să facă un complex din felul în care arăta. Şi e bine ca şi noi să apărăm imaginea pe care ar fi vrut-o el.


● I-aţi fost prieten, cum se vedea lumea din preajma lui Nichita?
● Acum s-a întâmplat un lucru nemaipomenit, am spus pentru televiziune câteva cuvinte pentru un prieten de-al meu, Aurelian Titu Dumitrescu. Care pentru mine înseamnă foarte mult, întrucât în toată droaia aia de prieteni pe care o avea Nichita, el a fost singurul care putut să construiască un lucru care a rămas. A scos "Antimetafizica", ca un dialog. De altfel, totul a plecat ca o joacă de la nişte interviuri pe care le-a dat Nichita pentru ziarul "Scânteia tineretului", şi mai ieşea un bănuţ, cum zicea el... Şi i-a spus atunci: "Nu, nu, hai să facem un lucru în care să fim amândoi pe acelaşi plan. Punem poeziile împreună". Mi-a plăcut atât de mult ce a făcut Nichita... Dar o mare parte din prietenii lui au ajuns pe urmă să aibă o anumită reacţie faţă de Aurelian, pentru că el venise cumva ca un intrus în grup. Cred că a fost o mică invidie, tot încercau să-l îndepărteze. Şi de ce vă spun toate astea? Pentru că mie mi-a plăcut foarte mult ce s-a întâmplat atunci, pentru că era exact în sistemul nichitian, care spunea că prietenia nu suportă mediocritatea. Şi este un lucru după mine revelator. Prietenia e un lucru sfânt. Nu e vorba de amic, ci e vorba de prieten. Nu poţi să fii mediocru într-o prietenie mare. Şi asta e un lucru fantastic. Mulţi se laudă azi cu prietenia lui Nichita. Nichita era prieten cu toată lumea, se spune, dar mai degrabă l-am considerat ca un magister. Am învăţat de la el, l-am ascultat, acum mai vorbesc, înainte nu prea vorbeam... Mai mult am desenat în casă la el. Am nişte desene de atmosferă. Desenele sunt, după mine, elocvente, pentru că dau atmosfera şi sunt toate personajele din jurul lui, de la soţie, la familia Covaci, toată existenţa lui...


● Vă amintiţi prima întâlnire cu Nichita?

● Mie mi s-a întâmplat un lucru. Îl iubeam foarte mult pe Marin Sorescu şi un elev de-al meu, pe vremea când eram profesor de liceu, mi-a adus în BPT o carte a lui Nichita. Elevul acela îl iubea foarte mult pe Nichita şi mi-a spus: "E un poet la fel de genial ca tine". (Râzând) Bineînţeles că eu ştiam că sunt genial, dar nu credeam că poate fi şi Nichita Stănescu... Plus că eu îl iubeam pe Sorescu. Când eşti tânăr, te crezi mai bun ca Leonardo, bătrâneţea mai taie din vârful nasului. Şi aşa am început să-i citesc poeziile. Mai citisem eu ceva, dar băiatul ăsta m-a făcut să citesc mai mult din Nichita şi m-am îndrăgostit de el. Am început să-i înţeleg sistemul poetic. Eu aveam atelierul lângă Catedrala Sf. Iosif, iar el stătea aici, în Piaţa Amzei. Şi într-o zi m-am dus la el acasă. Cum n-avea clanţă la uşă, era lume multă, am intrat şi eu şi am stat. Asta a fost tot. De atunci am devenit prieteni, pe urmă a venit şi Nichita la mine, i-a plăcut ce lucram... Şi aşa am început să merg toată ziua la el, că erau 2 metri, de la Berthelot până în Piaţa Amzei era de trecut numai Calea Victoriei. Asta până când n-a mai putut să urce la mine, că i se umflaseră picioarele şi atunci mă striga de jos. Eram de-al casei. Nu vorbeam, desenam. Bineînţeles că era o atmosferă foarte plăcută, aşa am făcut foarte multe cunoştinţe pe care le am din boema actuală. Eu cunoşteam şi lumea cealaltă, pe Philippide, pe Zaharia Stancu. I-am ilustrat, dar nu eram în mare legătură cu ei, pentru că mi se păreau tipul profesoral, doctoral... Şi cu dl Breban m-am împrietenit mai greu, cu toate că acum mi-e naş şi ne iubim foarte mult, la fel cu dl Eugen Simion. Erau oameni de catedră şi mi se păreau mai distanţi, iar noi eram mai pământeni şi (râde) mai trimbulinzi...


● Cum a început povestea cu ilustraţiile? Ce aţi ilustrat prima dată?
● Eu nu l-am ilustrat pe Nichita decât acum, la sfârşit. Aici sunt două capitole. Sorin Dumitrescu a discutat foarte mult despre arta poetică şi paralela aceasta şi au făcut ilustraţiile şi pentru "Noduri şi semne" şi "Epica magna", în care au încercat să-şi traducă metaforele sau cuvintele... o semantică precisă. Iniţial, plecând din învăţământ şi ducându-mă la Editura Sport Turism, nu ştiam cum să-i facem rost de un ban şi lui Nichita. Şi atunci au apărut "Respirările" la Sport Turism. Eu, ştiind cât a desenat, i-am luat desenele şi i le-am publicat atunci. Toate desenele care sunt ale lui Nichita şi care se mai vântură acum pe piaţă sunt o parte la mine. Dar mi-a plăcut foarte mult, pentru că Nichita, în ilustraţiile lui, avea ca un fel de parabolă kafkiană, ca jocul pe care-l făcea el cu poezia, că pornea foarte obişnuit şi brusc întorcea versul şi găsea concluzia, ca-ntr-o fabulă aproape.

Vedea la mine diverse desene care îi plăceau şi făceam troc. Lua un desen mai mare, scria o poezie mai mare. Aşa se face că am 33 de poezii dedicate mie, cu numele meu precizat. Bineînţeles că i le-am dat lui Tomozei, care mi-a pierdut din ele. Mai am 27. S-au rătăcit, la cum erau redacţiile pe vremea aceea şi, oricum, când eşti tânăr nu ai grijă. După aia îţi pare rău.

Cred că Nichita nu se poate ilustra în mod obişnuit. Aşa că am ţinut să fac o carte, cu toate cunoştinţele pe care le-am avut eu despre construcţia de carte, şi am realizat volumul acesta de 4 metri. Iar acum continuu jocul, în sensul că le traduc poeziile - tot 11 exemplare sunt - în sârbă. O să facem o expoziţie la Belgrad. Textele sunt traduse de Adam Puslojic. Jucăm mai departe jocul prieteniei...

Ilustraţiile pe care i le-am făcut au plecat, în fond, dintr-un joc iniţial. El mi-a dedicat o poezie într-o perioadă mai grea a existenţei mele, "Decalog către Mircia". Şi eu am făcut gravură din poezie. În lemn, scriind literele invers. Mă gândeam să scot titlul ca să i-o fac cadou la 49 de ani. L-am întrebat, iar el mi-a replicat foarte dur: "Eu nu ţi-am şters şi nu ţi-am modificat nici o linie din desen. Tu cum îţi permiţi să faci lucrul ăsta?". El mi-a dat curajul să-mi scriu numele aşa cum m-au scris la ţară cu "i", pentru că mie mi-era ruşine... Nichita a zis "Mircia, dar acesta e numele...". Şi atunci scria "Către Mirciiia", cu trei de "i"... Asta e amuzant că într-un fel datorită lui am curajul acum să-mi scriu numele aşa cum l-a scris notarul. Şi am făcut poezia aceea, "Decalog către Mircia", în 13 exemplare pe care le-a dat în aceeaşi zi cadou la toată lumea, şi era semnată şi de mine, şi de el. După aceea am zis "Ia să fac ilustraţii!". Şi din '84, după moartea lui, am tot lucrat gravură şi am încheiat anul trecut, în 2008, la 25 de ani.
● Ce înseamnă a ilustra un text? Înseamnă a-l traduce în imagine, a descrie textul?
● E mai complicat. Eu am ilustrat foarte multe cărţi şi cred că am fost cam trei-patru oameni care am încercat să găsim un alt sistem faţă de modul de ilustraţie pe care-l făceau cei dinaintea noastră. Adică înainte pictorul X ilustra şi se cunoştea, ilustrau în stilul lor. State, eu, Socoliuc încercam să nu ne recunoaştem. Adică nu aveam manieră, ci încercam să intrăm în sufletul autorului. Asta nu însemna că eram ilustrativi, că ilustram omul cum ia lingura şi mănâncă. Încercam să dăm atmosfera. Era vorba de căutarea tonului de care vorbea Nichita. Şi atunci ilustraţiile deveneau o regie. O punere într-o regie specială în care nu tu te lăudai, ci tu încercai să aduni toate datele care să completeze textul, dar în acelaşi timp să fii şi tu.


● Din versurile lui Nichita sau din poemele lui care vi s-a părut cel mai de neilustrat?
● N-aş putea spune că nu poţi să faci un semn, e de completare... Problema e că la fel ca în cazul traducerilor, nu poţi ilustra mot-a-mot, trebuie să găseşti altă cale. Dacă intri la reprezentarea unui cuvânt nu se poate. Mi-ar fi foarte simplu să încerc să traduc literal "lemnul de tei m-a iubit şi pe mine". Dar un englez nu înţelege ce înseamnă asta, oricât te-ai apuca să faci jos o addenda şi începi să spui că e un tei, care e Eminescu, că acolo stătea el, că acolo iubea.... Nu se poate. Şi atunci trebuie să încerci să faci lucrurile puţin lateral. De altfel, nu cred că nu este ceva ce nu poate fi ilustrat. Dar nu se pune problema de ilustraţie în stil vechi, e vorba în schimb de construcţia unei cărţi. E ca la o expoziţie. Nu pui nişte tablouri pe pereţi, ci construieşti o idee din tablouri. Exact ca şi o carte. O carte este o lume. Trebuie să construieşti lumea. Aşa am făcut şi cartea aceasta, în care am prezentat aproape ca un film viaţa lui Nichita în poze, plecând cu el bătrân. Singura imagine în care el era cu ochii închişi, era viu, dar cu ochii închişi, şi restul deschis, deschis... ajungând până la copilărie, şi pe urmă când apare mic de tot, poza aceea cu ochi mari şi frumoşi, ca orice copil. Şi după aceea trec la atmosfera casei, cu masa cea rotundă, unde numai Dora se vede şi undeva, pe balcon, e un înger. Şi încheind cu copacul Gică. Am încercat să fac un film, să intru în atmosferă. Asta trebuie să facă ilustraţia. Să dea atmosfera, căutarea tonului... Aici începe construcţia de carte, la ton, nu devenind o bandă desenată.


● Vorbeaţi de iubire. Ce iubea cel mai mult Nichita?
● Ei, ce iubea... (râde). Limba română. Era poliglot în limba română. Mă fascina cum îi ieşeau cuvintele, cum găsea cuvintele... Mă bucur că am putut fi în preajma lui. Cred că toţi au rămas marcaţi şi au învăţat foarte multe.


● Cum era Nichita între prieteni?
● Normal. Era atât de dăruitor, atât de cald şi grijuliu cu sufletul celorlalţi, încât fiecare dintre noi am rămas marcaţi pentru că am vrut să devenim mai buni sau măcar cum ne vedea el. Ne pierdeam puţin în ridicarea asta pe care ne-o făcea el. Ne ridica mult. Nu exista om faţă de care să nu găsească cuvântul potrivit şi-l lovea exact cu acel cuvânt care îl ridica. Nu cred că există om de care să fi vorbit vreodată ceva rău. Nici chiar de cei care-l jigneau. Nu ţinea minte. Poate o fi suferit puţin, poate, dar nu am văzut că ajungeau la el cuvintele rele. Nu-l marca răutatea altora. Ceea ce e greu, mai ales acum... Tare mult aş vrea să fie aici, în lumea asta, pentru că în lumea în care a fost, oricât de rău era, parcă era mai bine, speram în cultură mult mai mult decât sperăm astăzi.


● Şi credeţi că ar fi avut acelaşi destin dacă ar fi trăit astăzi? Dacă s-ar fi născut mai târziu s-ar fi schimbat ceva esenţial?
● Nu. El ar fi trăit la fel. Că vorbeau unii şi se întrebau cum ar fi dacă ar fi fost ministru. Eu cred că n-ar fi stat o zi la minister, că nu s-ar fi dus deloc. Nichita nu era omul să aibă funcţii, era imprevizibil, de când se scula, viaţa sa era mult mai bogată decât o funcţie. Mă întreb în schimb nu dacă ar fi trăit acum... Mă întreb dacă iubirea pe care ne-o dădea el nouă şi noi lui - pentru că cel puţin o parte din noi îl adulăm şi astăzi - nu ar fi fost mai mercantilă. Înainte cuvântul avea mult mai mare impact. Acum ne uităm la televizor, toţi vorbesc, iar cultura a trecut undeva într-un plan...


● Ce era magic la Nichita?
● Totul. De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza pe care şi alea cred că i le dăduse cineva şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile... Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte... Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că dacă era un om care n-avea clanţă la uşă... Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: "Fii atent că ăsta e general de Securitate". La care Nichita a zis: "Păi mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele...". Toată lumea se comporta foarte normal şi firesc.


● Era loc pentru discreţie în lumea asta?
● Ce înseamnă discreţie? Vorbeam tot, n-aveam nimic de ascuns. Acum vorbim de discreţie altfel. Mi-aduc aminte că odată, când am intrat, eram într-o salopetă şi o purtam peste haine şi muncisem vreo două-trei zile. Şi m-am dus la Nichita să-i cer ceva de mâncare. M-am dezbrăcat de salopetă şi el s-a speriat, a crezut că mă dezbrac în pielea goală. Cu toată lumea care era acolo. Şi pe urmă s-a liniştit brusc când a văzut că eu mai am ceva pe dedesubt. În fond, era un pudic. Dar nu avea nimic de ascuns.


● Povestiţi-mi o întâmplare care vă bântuie şi acum!
● E una care mă bântuie rău de tot. Groaznic. Mi-a dat telefon şi a zis "Vino repede!". Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: "Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora. El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare... Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea...


● E ceva ce n-aţi apucat să-i spuneţi, l-aţi întreba ceva dacă l-aţi întâlni acum?
● Oh, nu l-aş întreba nimic. Nu i-aş spune decât atât: "Mi-e tare dor de tine!".


● Ce pierde cineva care nu citeşte un vers de Nichita în viaţa lui?

● Cred că sunt fericiţi ăia care nu citesc pentru că nu cad pe gânduri...


● Spuneţi-mi versurile care v-au marcat pe dumneavoastră...

● Din  "Decalog către Mircia"... "Să nu-ţi furi realul în real/ Să nu-ţi furi ochii cu ochi / Să nu te minţi pe tine..." Sunt zece paragrafe pe care, culmea!, cred că le-am îndeplinit.
Citeşte mai multe despre:   nichita stanescu,   biblioteca pentru toţi

 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Editura Integral a lansat cărţile hibride, în premieră mondială

Editura Integral a lansat cărţile hibride, în premieră mondială
Galerie Foto Primele cărți hibride/ inteligente/ smart-book-uri din lume, care conțin, pe lângă text și ilustrații, câteva zeci sau câteva sute de pictograme QR, au fost lansate în exclusivitate de editura Integral....

Mutter Courage şi copiii ei, în regia lui Armin Petras, va deschide cea de-a 18-a ediție a UTE Fest

Mutter Courage şi copiii ei, în regia lui Armin Petras, va deschide cea de-a 18-a ediție a UTE Fest
Galerie Foto Premiera piesei Mutter Courage şi copiii ei de Bertold Brecht și Paul Desssau, în regia lui Armin Petras, va avea loc marţi, 19 noiembrie, la ora 19:00, spectacol care va deschide oficial și UTE Fest, ediția a...

“Dumnezeu există și numele lui e Petrunija” rulează în cinematografele din România

“Dumnezeu există și numele lui e Petrunija” rulează în cinematografele din România
Galerie Foto ”Dumnezeu există și numele lui e Petrunija” este o comedie inspirată dintr-un caz real ce spune povestea unei femei ce își asumă controlul asupra propriei vieți după ce i se transmite în mod repetat că nu v...

MIES, un arhitect vizionar – expoziție de benzi desenate

MIES, un arhitect vizionar – expoziție de benzi desenate
Pe 22 noiembrie, ora 18:30, la Modul Cărturești, Sala de expoziții UAUIM, are loc vernisajul unei expoziții speciale, care face cunoscută publicului român figura unuia dintre arhitecții reprezentativi ai...

Apărătorul legilor și al dreptății

Apărătorul legilor și al dreptății
Galerie Foto Licitația de Artă Asiatică Duminică, 24 noiembrie 2019, ora 11:00 Artmark, Palatul Cesianu-Racoviță   Pentru prima dată în România! O statuetă impresionantă din spațiul sino-tibetan,...

„Ivana cea Groaznică” a câștigat marele premiu la Zagreb Film Festival Din 13 martie 2020 în cinematografele din România!

„Ivana cea Groaznică” a câștigat marele premiu la Zagreb Film Festival  Din 13 martie 2020 în cinematografele din România!
Galerie Foto Producția româno-sârbă „Ivana cea Groaznică”, regizată de Ivana Mladenović, a câștigat, sâmbătă seară, trofeul Golden Pram pentru cel mai bun lungmetraj, în valoare de 4.000 de euro, la cea de-a 17-a ed...

Recital extraordinar Constantin Chiriac

Recital extraordinar Constantin Chiriac
Teatrul de Comedie vă invită marți 19 noiembrie, la două recitaluri extraordinare susținute de Constantin Chiriac: Metanie Ție, Părinte!, de la ora 20.00, la Biserica Sf....

Expoziţia istorico–documentară «Din armata austro–ungară în slujba României Mari: Legiunea Română din Italia (1916–1919)» la Galeriile Piedicastello, Museo Storico del Trentino 

Expoziţia istorico–documentară «Din armata austro–ungară în slujba României Mari: Legiunea Română din Italia (1916–1919)» la Galeriile Piedicastello, Museo Storico del Trentino 
Galerie Foto Joi 15 noiembrie 2018, la ora 17,30, în Galeriile Piedicastello, situate în Piaţa Piedicastello, 38122 Trento (TN), Italia, Ambasadorul României în Republica Italiană E. S. George Gabriel Bologan va inaugura...

Profesorul Matei Cazacu și criticul de artă Radu Boroianu, invitați la Conferințele Ateneului Român

Profesorul Matei Cazacu și criticul de artă Radu Boroianu, invitați la Conferințele Ateneului Român
Galerie Foto Profesorul doctor Matei Cazacu (Paris) și criticul de artă Radu Boroianu vor avea sâmbătă, 16 noiembrie 2019, de la ora 17.00, în Sala mare a Ateneului Român, sub egida Conferințelor Ateneului Român, un dialog...

„Oidip”, regia Silviu Purcărete - premiul pentru cel mai bun spectacol străin în China

„Oidip”, regia Silviu Purcărete - premiul pentru cel mai bun spectacol străin în China
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu a primit în acest an la Shanghai, în China, în cadrul China Shanghai International Arts Festival, premiul pentru cel mai bun spectacol străin, pentru producția „Oidip”,...

Clive Owen va interpreta rolul fostului preşedinte american Bill Clinton într-un serial de televiziune

Clive Owen va interpreta rolul fostului preşedinte american Bill Clinton într-un serial de televiziune
Actorul britanic Clive Owen va interpreta rolul fostului preşedinte american Bill Clinton (foto), într-un serial de televiziune despre procedura de destituire care l-a vizat ca urmare a unei aventuri extraconjugale cu...

Spectacolul „The Nutcracker and I”, cu Alexandra Dăriescu, în EUROPALIA

Spectacolul „The Nutcracker and I”, cu Alexandra Dăriescu, în EUROPALIA
Galerie Foto Pianista Alexandra Dăriescu va prezenta pe 17 noiembrie 2019, de la ora 17.00, spectacolul multimedia „The Nutcracker and I”, la CAPE-Centre des Arts Pluriels Ettelbruck, Luxemburg, în cadrul Festivalului Artelor...

PREMIERĂ MONDIALĂ. „The Birth of Violence” al româncei Ioana Păun, o provocare pentru spectatori

PREMIERĂ MONDIALĂ. „The Birth of Violence” al româncei Ioana Păun, o provocare pentru spectatori
Perfomance-ul „The Birth of Violence”, regizat de Ioana Păun, va avea premiera internațională în cadrul Festivalului EUROPALIA România, pe 22 noiembrie 2019, ora 20.30, la Teatrul Le Phénix Scène Nationale,...

Premiera „Acasă la tata” de Mimi Brănescu, la Teatrul Național Iași

Premiera „Acasă la tata” de Mimi Brănescu, la Teatrul Național Iași
Galerie Foto La sfârșitul săptămânii, pe 16 și 17 noiembrie, pe scena Sălii Mari, ora 19:00, va avea loc cea de-a doua premieră a stagiunii Teatrului Național Iași, Acasă la tata de Mimi Brănescu, în regia lui Claudiu...

Publicul invitat să re-descopere lucrări esențiale pentru istoria recentă a artei românești

Publicul invitat să re-descopere lucrări esențiale pentru istoria recentă a artei românești
Galerie Foto Institutul Prezentului și Muzeul Național de Artă al României anunță deschiderea expoziției 24 de argumente. Conexiuni timpurii în neo-avangarda românească 1969–1971. Expoziția va fi găzduită în...
Serviciul de email marketing furnizat de