Inside man de la TIFF

Acest articol ar fi putut foarte bine sa se cheme "Cum am trait sfarsitul filmului romanesc", ca o parafraza a unui film prezentat la Cannes si la Cluj, la Tiff (Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii). Am ales insa sa pornesc de la povestea regizata de Spike Lee, in care o banda de raufacatori ia ostatici pe clientii dintr-o banca si, dupa ce negociaza cu politia, ii elibereaza, amestecandu-se printre ei. Daca n-ati vazut filmul inca, e bine sa stiti ca intreaga poveste se bazeaza pe faptul ca raufacatorii nu fura banii din banca. Mai mult, pentru ca i-au obligat pe ostatici sa se costumeze asemeni lor, dupa ce si-au facut treaba, nimeni nu stie care dintre persoanele eliberate sunt inocente sau nu.

N-am sa va spun finalul, pentru ca sper sa mergeti sa vedeti filmul; in cazul articolului de astazi, pelicula lui Spike Lee e doar un pretext pentru a povesti alte lucruri si intamplari din cinematografia noastra.

Zilele acestea la Cluj se desfasoara Festivalul International de Film Transilvania, iar asta inseamna ca s-au adunat intr-un singur loc multi dintre cei care vor sa faca un business din cinematografie. Mai ales ca, si anul acesta, la Cluj pot fi vazute cele mai noi pelicule romanesti, filmele premiate la Cannes. Iar intalnirile pot fi ca mici revelatii daca esti atent la detalii.

Eu, spre exemplu, l-am vazut pe Catalin Mitulescu, autorul filmului Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, vorbind despre pelicula sa si despre problemele pe care le intampina generatia lui pe calea afirmarii cinematografice.

Mi-a placut cum povestea despre bucuria lui de a lucra cu actorii si despre meseria magica de regizor, despre regizorii pe care ii iubeste, genul de regizor care scoate actorii in fata, ii lasa sa straluceasca pe ecran, cu charisma sau talent, cu subtilitate sau emotii la vedere. Vorbea cu caldura si cu mare drag. Dar despre aceste lucruri a vorbit doar zece minute (incluzand aici si amintirile legate de intalnirile cu Martin Scorsese si Win Wenders, care sunt producatorii peliculei lui). Restul timpului, pana aproape de o ora, l-a petrecut lamentandu-se. Vorbind despre problemele lui de regizor tanar care nu obtine finantari, despre frustrarile lui legate de ceilalti colegi care au acum proiecte si nu mai sunt interesati sa se alieze pentru ca CNC sa faca un nou concurs pentru finantari.

Imi pare rau pentru el, pentru ca e un regizor care a reusit sa le atraga atentia unor nume mari ale cinematografiei internationale. Dar regretul meu n-are legatura cu faptul ca nu poate sa faca film acum, ci cu faptul ca si-a distrus timpul pe care l-a avut in fata unui public care putea sa-l cunoasca mai bine. L-a pierdut ca sa se vaite, nu ca sa-si expuna gandurile creatoare. Ca sa se planga, nu ca sa transmita mesaje despre filmele lui. Ca sa vorbeasca despre bani, nu despre actorii pe care ii iubeste si-i distribuie.

Si, vorba filmului lui, am vazut sfarsitul filmului romanesc: regizori mai preocupati de finantari decat de story-urile care sa spuna lucruri emotionante, importante pentru suflet, nu pentru buzunare.

Catalin Mitulescu spunea ca astazi suntem cu totii intr-o camera mica, cu ferestrele inchise: jurnalisti, cinefili, producatori, actori si regizori tineri. Si ca depinde de fiecare dintre noi cum facem sa scapam cu bine.

Mi-am adus astfel aminte de Inside Man, cu amestecul de oameni buni si rai la un loc, si de emotiile pe care filmul le genereaza publicului, pentru ca in centrul de interes al bandei nu se afla banii, ci o poveste cu un nazist.

Ca om din interiorul industriei, spun cu mana pe inima: dati-ne povesti care sa capteze atentia si o sa gasiti gura de aer care va lipseste in camera asta inchisa in care stam cu totii. Ganditi-va la subiecte si la emotiile pe care sa ni le transmiteti, nu la banii cu care sa le puneti pe ecran. Mai aduceti in camera asta inchisa niste oameni priceputi care sa negocieze cum sa scoata banii si voi ramaneti la regizori, actori, emotii, story-uri. Altfel o sa fim curand cu totii fara oxigen.