x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Libertatea de a gândi şi spera nu ne-o poate lua nimeni

Libertatea de a gândi şi spera nu ne-o poate lua nimeni

de Monica Andronescu    |    19 Aug 2009   •   00:00
Libertatea de a gândi şi spera nu ne-o poate lua nimeni
Sursa foto: Arhiva personală a Ilenei Iordache/

A trecut mai mult de jumătate de secol de când Radu Tudoran propunea lumii una dintre cele mai frumoase aventuri în care a pornit vreodată literatura română. Erau anii grei ai comunismului atotputernic, în care marile călătorii se făceau de obicei pe drumurile bătute ale gândurilor, care prea rar se întâlneau cu cele din lumea reală...



Iar pe cărările pe care viaţa lui le-a lăsat în urmă, ca valurile pe care trebuie să le fi tăiat pe mările lumii goeleta cu numele "Speranţa" - acel minunat sentiment despre care legenda spune că ar fi rămas închis pe vecie în cutia Pandorei - noi am pornit să-i căutăm amintirile. În acei ani, în care Tudoran a ridicat "Pânzele sus", alături, ca soţie şi partener de vise şi de aventuri, asemenea Adnanei, eroina din roman, îi stătea actriţa Ileana Iordache.

Fiică a lui Vladimir Streinu - în acte Nicolae Iordache -, Ileana se numea la rândul ei, în acte, Maria-Elena, având şi un nume de alint, după cum ne-a mărturisit. "Eram cunoscută ca 'Ussy, fata lui Streinu', iar mai târziu, măritată cu Radu - în acte Nicolae Bogza - am devenit Maria Elena Bogza, şi ca persoană publică eram cunoscută ca Ussy, nevasta lui Tudoran. «Ileana» mi-a spus marea mea profesoară Aura Buzescu, şi, din primul an de facultate, apoi ca angajată a Teatrului Naţional şi până acum mi-am păstrat această identitate căreia, după 1989, uneori îi restitui şi numele tatălui meu, Ileana Iordache-Streinu."

De acei ani ai comunismului, a căror povară a resimţit-o de două ori, o dată ca fiică a lui Vladimir Streinu şi a doua oară ca soţie a lui Radu Tudoran, amândoi având interdicţie de semnătură într-o anumită perioadă, Ileana Iordache îşi aminteşte astăzi cu amărăciune. "Anii de facultate au fost anii în care Vladimir Streinu, refuzând orice fel de angajare, colaborare cu noul regim politic, după publicarea articolelor din ziarul Dreptatea, organ al Partidului Naţional Ţărănesc, i se interzice dreptul de semnătură, dreptul de a preda ca profesor, şi după ani grei de lipsuri şi sărăcie, de frig şi foame se îmbolnăveşte grav de plămâni, suferind o toracoplastie stângă totală.

Prezentă pe scena Teatrului Naţional încă din anul II de facultate, am încercat să traversez cât mai anonim anii grei care au urmat, să fiu în "câmpul muncii", să-mi ajut părinţii, să particip la nevoile vieţii mele de familie, a cărei existenţă materială era destul de precară."

POVESTEA UNUI DESTIN
Am rugat-o pe doamna Ileana Iordache-Streinu să ne vorbească despre Radu Tudoran... Iar răspunsul i-l publicăm integral. "Dacă am ezitat să răspund sau nu propunerii dumitale, am ezitat fiind vorba de un capitol atât de îndepărtat şi foarte important din viaţa mea, pe care niciodată, în nici un fel, nu l-am făcut public şi dacă - iată - am hotărât totuşi să accept propunerea dumitale, să ştii că eşti singura beneficiară - unica - de altfel a unui răspuns destul de restrâns.

După peste 50 de ani de la apariţia romanului «Toate pânzele sus!» există câteva date, informaţii în plus faţă de ceea ce este îndeobşte cunoscut în biografia lui Radu Tudoran, câteva amintiri personale, care i-ar putea interesa pe cei care sunt şi astăzi cuceriţi de această minunată aventură propusă de Radu Tudoran, aş spune o «îndrăzneaţă» aventură, dacă ne reamintim, dacă nu uităm anii în care a fost scris acest roman de aventuri.




Şi am să încep cu anii 1946-1947, când, cu drepturile de autor primite după publicarea romanelor «Flăcări» şi «Întoarcerea fiului risipitor», Radu Tudoran s-a retras la Brăila, unde într-un hangar oferit de un prieten şi-a construit - în sensul cel mai concret al cuvântului - participând efectiv la crearea unei ambarcaţiuni cu care voia, cu care visa să plece într-o lungă călătorie asemenea temerarilor navigatori solitari Alain Gerbault şi Josuah Slocum.

Visul însă a fost înfrânt odată cu intrarea ţării noastre în sfera atotstăpânitoare şi atotasupritoare a Uniunii Sovietice, când fiinţa noastră naţională a fost lovită în tot ce avea mai scump: limbă, cultură, istorie.

Existând riscul să fie arestat atât el, cât şi echipa cu care lucra, pentru vina de a pregăti o «trecere frauduloasă de frontieră», părăseşte Brăila şi ambarcaţiunea căreia îi lipseau doar catargul şi velatura şi revine în Bucureşti. La un moment dat, această ambarcaţiune a fost expusă în portul de «ambarcaţiuni sportive» din Constanţa, noţiunea de «port de iachting» neexistând încă.

La începutul anilor '50, când, studentă fiind, m-am căsătorit cu Radu, contribuiam şi eu la nevoile casei cu puţinii bani primiţi pentru spectacolele în care jucam pe scena Teatrului Naţional, dar existenţa noastră materială era asigurată de banii primiţi de Radu pentru stilizarea traducerilor brute din romanele sovietice, care de care mai pline de avânt revoluţionar pe care Radu reuşea să le «rescrie» de fapt, înnobilându-le cu toată frumuseţea scrisului unui scriitor care nu a avea dreptul să existe altfel. În acei ani, Radu Tudoran nu avea drept de semnătură.

În aceeaşi perioadă, pentru a putea merge la mare, la Constanţa, zonă de frontieră, trebuiau depuse la miliţie acte de naştere, cetăţenie, studii, căsătorie, părinţi, cu poză tip, plus o cerere în care trebuia justificat motivul deplasării în zonă, iar noţiunea de «vacanţă la mare» nu era acceptată. Atât Radu, cât şi eu am căpătat câte o «Autorizaţie pentru accesul în zona de frontieră», eliberate de Ministerul Securităţii Statului, Direcţia Generală a Miliţiei, pe care încă le mai am.

Când am spus mai sus «îndrăzneaţă» aventură propusă de Radu Tudoran în «Toate pânzele sus!» m-am gândit rememorându-mi anii în care a fost scrisă această minunată aventură şi de aceea am reamintit Brăila, Constanţa şi interdicţia dreptului de semnătură.

Când totul era interzis, când tot ceea ce însemna nevoia de «altceva», de libertate, când dreptul de a hotărî singur cum să-ţi trăieşti, cum să-ţi construieşti viaţa, când oriunde şi oricând te putea opri un miliţian să te legitimeze şi dacă nu erai din oraşul respectiv erai dus la miliţie, ce vine şi propune scriitorul care, în sfârşit, capătă drept de semnătură? Propune un roman pentru tineret care are ca temă exact ceea ce nu a putut el face, ceea ce i-a fost interzis.





Plecarea într-o lungă călătorie, plecarea din ţară! Sigur, formula aceasta - roman de aventuri - a fost foarte abil gândită şi construită, încât mai-marii editurii au căzut şi ei în această fascinantă dublă capcană, iar când «capul limpede» a descoperit-o şi a decriptat-o era prea târziu. Romanul fusese publicat şi succesul enorm.

Dublă capcană pentru că Radu, cu acest roman, a făcut totuşi călătoria visată, a participat alături de personajele cărora le-a dat viaţă la construirea «Speranţei» şi alături de ele a făcut drumul peste mări şi ţări la care visa acolo, la Brăila...

Am fost martoră activă la naşterea şi finisarea textului «Pânzelor sus». Cu două degete nepricepute am bătut la o veche maşină de scris prima versiune a manuscrisului, care mereu era schimbat, concentrat până la forma finală. Aş mai adăuga doar atât: pe tot parcursul timpului cât a fost scris romanul niciodată nu l-am văzut pe Radu «documentân-du-se». Folosea doar un vechi atlas, lângă care teancul de file pline de schiţe, de calcule, creştea în fiecare zi. Ştia enorm. În toate domeniile.

Atunci când a fost scris romanul «Toate pânzele sus!», mesajul transmis tuturor, tineri şi bătrâni, a fost: libertatea de a gândi, spera şi visa nu ne-o poate lua nimeni."

"LIBER" PE PROMENADA CAZINOULUI
Mărturiile despre acei ani au astăzi, toate, farmecul unor pagini desprinse ele însele dintr-un roman de aventuri... Dar în care marile descoperiri erau de fapt micile bucurii ale vieţii, spre care, pe atunci, se naviga cu greu pe mările speranţei şi uneori ale disperării. Am rugat-o pe Ileana Iordache să ne povestească o amintire frumoasă, cea mai frumoasă din acei ani în care a fost scris "Toate pânzele sus!"...

"Îmi ceri să-ţi împărtăşesc o amintire frumoasă. Cum aş putea răspunde la această întrebare?! Îmi este imposibil să aleg doar una. De-a lungul vieţii mele am avut parte şi de bune, şi de rele, şi de multe, foarte multe, amintiri frumoase. Cum aş putea oare alege doar una?! Totuşi... Astăzi, când nevoia de noi orizonturi se poate realiza oricând, cum să mai înţeleagă careva ce şi cât a însemnat «liberul» dat pentru o plimbare pe promenada Cazinoului cu faţada bătută în scânduri, în paralel cu doi grăniceri înarmaţi?!

Dar bucuria căpătării dreptului de a sta chiar pe terasa lui, doar pentru a asculta sonoritatea ritmică a valurilor sparte de stâncile de sub terasă doar ca să priveşti îndelung marea şi cerul până când linia orizontului se îneca în înaltul cerului?... Doar pentru a pândi clipa în care din mare ţâşneşte globul strălucitor al Lunii pline?!
Este un posibil exemplu de amintire frumoasă? Pentru mine, da."

×