x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale "Literatură scrisă în direct"

"Literatură scrisă în direct"

de Monica Andronescu    |    04 Aug 2009   •   00:00
"Literatură scrisă în direct"
Sursa foto: /Arhiva familiei

Despre Petru Popescu, scriitorul român care la sfârşitul anilor '60 reuşea performanţa de a-şi fermeca deopotrivă cititorii şi critica de specialitate, pentru ca apoi, să lase în urmă România pentru lumi unde libertatea avea dreptul la viaţă, am stat de vorbă cu criticul literar Alex. Ştefănescu, autor al uneia dintre cele mai importante istorii ale literaturii române contemporane. Şi poveştile acelei perioade, în care cuvintele erau judecate cu altă măsură decât astăzi, se dezvăluie în altă lumină...



Jurnalul Naţional: Cum vă amintiţi prima dumneavoastră întâlnire cu scrisul lui Petru Popescu?

Alex. Ştefănescu: În toamna anului 1966, ca student în anul II al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, am participat la una din şedinţele recent înfiinţatului cenaclu "Junimea", în amfiteatrul "Odobescu". La un moment dat, fără să fi fost programat să citească, un tânăr, necunoscut pentru mine, s-a ridicat în picioare, undeva, în spate, şi a început să declame versuri dintr-o carte a sa recent apărută, "Zeu printre blocuri". Citadinismul afişat fără complexe, stilul direct şi dezinvolt, bucuria - nepropagandistică - de a fi tânăr au făcut senzaţie. Autorul cărţii a fost aplaudat frenetic. Însuşi titlul cărţii, "Zeu printre blocuri", părea o sfidare la adresa esteticii oficiale, în condiţiile în care pe atunci era interzisă orice referire la... forţe supranaturale. Ca să nu mai vorbim despre faptul că el avea încă din acei ani - în contradicţie flagrantă cu stilul de viaţă comunist - o atitudine americănească, fiind rapid şi eficient, scriindu-şi textele direct la maşina de scris (într-o ţară în care exista încă un cult al ciornelor), folosind pe scară largă neologisme, dintre care multe preluate din engleză.

Dar cu romanul "Prins"?


La trei ani de la episodul evocat de mine a apărut romanul "Prins", în care Petru Popescu făcea o tinerească demonstraţie de talent literar. Totul în acest roman era (şi este şi azi, dar azi faptul trece neobservat) de o prospeţime violentă, ca frunzişul arborilor după o ploaie de vară. Această intensitate a senzaţiilor s-a remarcat imediat într-o perioadă în care partidul comunist promova o literatură leşinată, care să nu pună nimănui probleme. Pe atunci până şi simpla folosire a unor cuvinte ca  "sărut" sau "moarte" părea o provocare! M-am numărat şi eu printre cei care şi-au procurat cartea ca pe un trofeu şi au citit-o cu sentimentul că fac ceva interzis. Exemplarul meu, pe care l-am citit pe nerăsuflate încă din prima zi, a trecut apoi repede din mână în mână şi s-a ferfeniţit.

Ce loc are Petru Popescu în literatura română contemporană?

Petru Popescu are o atât de mare mobilitate intelectuală şi stilistică, încât poate să scrie orice despre orice (şi, teoretic, în orice limbă). El este o combinaţie între Mario Vargas Llosa şi Cezar Petrescu. În literatura română de azi există mulţi scriitori talentaţi, dar puţini profesionişti ai scrisului. Petru Popescu este unul dintre aceştia puţini.
Totodată, el este un caz rarisim de scriitor român valoros cu succes de public.
În general, la noi, scriitorii valoroşi sunt înţeleşi şi apreciaţi doar în câte un cerc restrâns, în timp ce autorii ale căror cărţi suscită interesul publicului larg sunt, aproape toţi, autori minori, de nereţinut într-o istorie a literaturii. S-a ajuns chiar la un dispreţ declarat faţă de orice formă de succes de librărie. Scriitorii valoroşi se laudă cu faptul că n-au succes. Ei îşi cultivă incapacitatea de a scrie atrăgător, aşa cum unele fete bătrâne îşi cultivă urâţenia. Petru Popescu spulberă aceste complexe. El place deopotrivă şi publicului larg şi criticilor literari (chiar dacă mulţi dintre ei nu vor să o recunoască, pentru că au prejudecata existenţei unui raport direct proporţional între valoare şi inaccesibilitate).

Poveste de succes

Dacă ar fi să încercaţi un exerciţiu de imaginaţie, cum aţi vedea drumul unui Petru Popescu care nu ar fi părăsit România în anii '70?

Tentativa lui Nicolae Ceauşescu din 1971 de a declanşa o "revoluţie culturală" după modelul celei din China, chiar dacă n-a reuşit întru totul, a dus la o reducere drastică a libertăţii de exprimare din România. În caz că nu s-ar fi expatriat, Petru Popescu s-ar fi numărat, fără îndoială, printre cei supravegheaţi cu stricteţe de autorităţi. Dornic de succes, impetuos, este posibil ca el să fi făcut anumite compromisuri ca să fie lăsat să-şi publice cărţile. Dar nu este exclus ca, iritat de obtuzitatea forurilor culturale, de modul excesiv şi stupid în care ele încercau să-şi exercite controlul asupra creaţiei literare, să fi ajuns în scurt timp în conflict deschis cu regimul comunist. Spiritul său cosmopolit, orizontul intelectual vast ar fi dus până la urmă tot la expatriere.

Care e secretul succesului pe care l-au avut romanele lui încă de la început?

La prima mea călătorie în Statele Unite,  mergând să văd un spectacol de teatru cu "Othello", am constatat surprins că, în viziunea regizorului american, gelosul maur nu o strangulează pur şi simplu pe Desdemona, ci o loveşte de pereţi, o calcă în picioare, o înjunghie şi în sfârşit o şi strânge de gât. Când am cerut explicaţii, gazdele mi-au spus că, din cauza consumului zilnic de senzaţii tari, americanii nu mai sesizează dramatismul unei situaţii decât de la un anumit grad de violenţă în sus.
Această intensitate a senzaţiilor este atinsă de Petru Popescu încă din perioada afirmării sale în România comunistă, perioadă în care idealul oficialităţii comuniste era o literatură fără culoare, inofensivă. Demn de remarcat este faptul că, recitite în prezent, când şi România este invadată de "senzaţii tari", romanele sale continuă să se remarce prin expresivitatea lor energică şi uneori de-a dreptul agresivă, ca muzica asurzitoare şi lumina intermitentă dintr-o discotecă. Este o dovadă că ele trebuie considerate pline de viaţă şi culoare nu numai prin raportare la leşinata proză promovată de Partidul Comunist, ci şi în comparaţie cu orice fel de proză, fiind expresia unui temperament artistic frenetic, rar întâlnit oriunde pe glob.

Ce aducea nou scriitura lui?

Un aer de libertate. Înainte de 1989, unii scriitori (de fapt, falşi scriitori) erau cu totul aserviţi regimului comunist. Alţii practicau libertatea, dar cu un vizibil sentiment de clandestinitate. Puţini, foarte puţini - ca Marin Preda, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu - erau liberi într-un mod firesc. Printre aceştia se numără Petru Popescu. Având acces încă din perioada afirmării sale la literatura engleză şi la cea americană, el se remarca şi printr-o stare de spirit de cetăţean al lumii, deşi scria cu predilecţie despre societatea românească. O impresie puternică făcea faptul că scrisul său părea o improvizaţie. Ţi-l puteai uşor imagina pe autor compunându-şi textele direct la maşina de scris. Stilul său nu evoca în nici un fel acel efort sisific din exhibarea căruia alţi scriitori îşi făceau un titlu de glorie. Literatura lui Petru Popescu se înfăţişa cititorilor ca o literatură scrisă în direct.

Lecţie de libertate artistică


Povestiţi-ne despre Petru Popescu. O întâlnire. O istorie care vi l-a dezvăluit poate pe omul din spatele cărţilor.


Într-o vară, acum câţiva ani, Petru Popescu m-a vizitat în casa mea de la ţară. Credeam că o să-l uimesc cu livada mea de peste 100 de pomi fructiferi, cu cei 2.500 de molizi întreţesuţi în gardul viu care înconjoară terenul, cu viţa-de-vie, cu zmeurişul de sub salcâmi, cu căpşunii de lângă fântână, cu grădina de zarzavat. Dar el n-a văzut nimic din toate acestea. Era absorbit numai şi numai de discuţia despre literatură începută încă din maşină. Îmi vorbea despre cărţile la care lucrează, despre relaţia autor-editor din America, despre viitorul literaturii într-o lume informatizată. A protestat împotriva unui articol al meu în care deplângeam pasiunea contractată de el în SUA pentru scrierea unor scenarii cinematografice la Hollywood şi, în general, prioritatea pe care a început să o dea literaturii comerciale. M-a întrebat, avid de noutăţi, cum evoluează literatura în România.
Stăteam într-un chioşc care are, în loc de pereţi, perdele de iederă şi de trandafiri agăţători, soarele apunea lent şi grandios, trimiţând raze roşietice prin frunzişul copacilor, iar el nu vedea decât fantasmele literaturii.

Cât este romanul "Prins" un "love story" românesc şi cât o poveste despre libertate în contextul acelor ani ai comunismului?


"Prins"  este şi un "Love story"  românesc, dar este mai ales un roman despre moarte, replică românească dată celebrului roman "Moartea lui Ivan Ilici" al lui Tolstoi. El este totodată, prin stil, o lecţie de libertate artistică. Mircea Iorgulescu găseşte exuberanţa stilistică a lui Petru Popescu inadecvată la tema gravă a cărţii: "Cu toate că Prins conţine o istorie senzaţională, fiind descrise ultimele luni din viaţa unui inginer pe care o maladie incurabilă îl ucide la termen fix, autorul păstrează necontenit acelaşi ton exultant, adolescentin, voios şi superficial". În realitate, nu găsim în carte nimic superficial. Există multă improvizaţie, dar tocmai ea creează impresia de febrilă trecere în revistă a frumuseţilor lumii de un om care urmează s-o părăsească. Condamnatul la moarte vrea parcă să recapituleze în grabă existenţa, pentru a şti bine ce pierde. Este un bun prilej pentru Petru Popescu de a-şi desfăşura talentul literar ca pe un imens evantai multicolor.

Ce a murit şi ce a rămas la fel din Bucureştiul lui Petru Popescu?


A murit ceva greu de definit, şi anume amintirea modului de viaţă dintre cele două războaie mondiale. Când îşi scria Petru Popescu romanul, la numai două decenii de la ocuparea ţării de sovietici, Bucureştiul încă nu fusese grav devastat de prostul-gust comunist. La dolce vita de altădată avea reminiscenţe pe care un artist sensibil, cu un pătrunzător spirit de observaţie ca Petru Popescu, le sesiza pretutindeni. Ulterior, alienarea oraşului prin construirea de blocuri sinistru-uniforme, prin dărâmarea bisericilor, prin edificarea Casei Poporului etc. a continuat în ritm alert. Puţine zone - Cartierul Primăverii, Cotroceni - mai păstrează azi ceva din farmecul oraşului, înregistrat cu atâta talent în romanul "Prins". Dar şi ele sunt asediate de prost-gust, de data aceasta de prostul-gust al celor care s-au îmbogăţit neverosimil de repede după 1989.

×
Subiecte în articol: petru popescu biblioteca pentru toţi