Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pornită dintr-un text de mici dimensiuni al scriitoarei (regizoarei) Theo Herghelegiu şi imbogăţită organic de intervenţiile regizorale ale lui Dan Tudor, piesa Mizantropica işi canalizează satira impotriva falsurilor şi mascaradei ce sufocă cultura, a efuziunilor mai mult sau mai puţin profesioniste ale artiştilor, impotriva tentativelor de a exploata arta in scopuri politicianiste.
Pornită dintr-un text de mici dimensiuni al scriitoarei (regizoarei) Theo Herghelegiu şi imbogăţită organic de intervenţiile regizorale ale lui Dan Tudor, piesa Mizantropica işi canalizează satira impotriva falsurilor şi mascaradei ce sufocă cultura, a efuziunilor mai mult sau mai puţin profesioniste ale artiştilor, impotriva tentativelor de a exploata arta in scopuri politicianiste.
Limbajul dramaturgic se vrea modern şi este, cu toate că anumite apariţii il implantează fără echivoc in solul autohton: Ceauşescu, Adrian Păunescu, Ion Antonescu, fostul secretar de stat de la Ministerul Culturii etc.
Pe de altă parte apar şi elementele indubitabile de modernitate in construcţia cătorva personaje, la care se pot depista chiar nuanţe de absurd: Gunoierul, Soţia gunoierului şi Greviştii.
Subiectul e simplu: un tănăr primeşte vestea că la un concurs al Casei Talente & Talente i-a fost acceptat sinopsisul unui scenariu. Autorul nu are timp să se bucure şi nici să scrie scenariul, pentru că năvălesc peste el tot felul de binevoitori, mai mult sau mai puţin diletanţi, ca să-l inveţe ce are de făcut. Toţi ţintesc un scop nobil: succesul fulminant şi oscarul aproape.
Logic teatral, scenaristul ajunge să se sufoce de atătea griji şi sfaturi. Melodrama e salvată de grotesc: agenţia căutătoare de talente anunţă că se produsese o eroare: căştigătorul era altul! Cauza: o simplă confuzie de nume.
Solicitat la Teatrul STORY TELLERSÂ şi la Teatru Naţional din Dublin şi ca actor, şi ca regizor, Dan Tudor işi dă proba talentului său şi prin seriozitatea cu care a lucrat această comedie amară la teatrul băcăuan. Ca şi in Sănziana şi Pepelea de la Teatrul Naţional din Bucureşti, la el strălucesc atăt siguranţa cu care leagă elementele spectaculare, căt şi ingeniozitatea cu care distribuie mijloacele comice. ţin să remarc şi minuţiozitatea sa in a lucra fiecare gest al actorilor, chiar şi a celor aflaţi in planul doi.
Scena finală, unde eroul principal, legat in mod fatal cu mii de fire de cei din jur şi abandonat de ei cu cinism la aflarea confuziei, este sugestivă pentru definirea limbajului teatral promovat de Dan Tudor.
Originală este şi scenografia lui Doru Zamfir: afişele de film de pe pereţii camerei eroului ce bate la uşile consacrării par a fi nişte entităţi ce incearcă a ieşi la lumină din găoacea originară. Fericită susţinere a mesajului de adăncime al unei construcţii dramatice.
Iată că se poate lucra şi un spectacol credibil cu o trupă fără vedete.
Rezervele cronicarului se manifestă relativ la apetenţa publicului băcăuan pentru subiectul piesei, adică pentru "zadarnicele chinuri ale unui scenarist" (titlul iniţial al piesei). Care rezerve sper să-mi fie infirmate.
- Ioan Drăgoi
