x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Muzeul care ar şterge ruşinea breslei

Muzeul care ar şterge ruşinea breslei

de Maria Sârbu    |    28 Mar 2008   •   00:00
Muzeul care ar şterge ruşinea breslei

MEMORIA JURNALISMULUI ● Recuperarea istoriei presei fără istorici
Conf. dr. Marian Petcu, de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti, are o mare pasiune – să editeze ”Istoria presei din România în date”. În această aventură i s-au alăturat 114 specialişti din 68 de instituţii din România şi Republica Moldova. Proiectul va fi discutat la primul congres naţional de istoria presei, care începe astăzi la Castelul Macea de lângă Arad.


MEMORIA JURNALISMULUI ● Recuperarea istoriei presei fără istorici
Conf. dr. Marian Petcu, de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti, are o mare pasiune – să editeze ”Istoria presei din România în date”. În această aventură i s-au alăturat 114 specialişti din 68 de instituţii din România şi Republica Moldova. Proiectul va fi discutat la primul congres naţional de istoria presei, care începe astăzi la Castelul Macea de lângă Arad.

  • Jurnalul Naţional: Sunteţi vicepreşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Presei, care organizează această reuniune împreună cu Universitatea de Vest ”Vasile Goldiş” din Arad. De ce un congres de istoria presei?
Conf. dr. Marian Petcu; Era nevoie de un astfel de congres din mai multe motive. A existat intenţia de a organiza aşa ceva din 1968, când academicianul Dan Berindei a participat la Congresul Internaţional al Istoriei Presei, desfăşurat în Italia. Acolo el a luat cuvântul, în numele României, asigurând că vom organiza şi noi manifestări, vom face o istorie a presei. Nu s-a făcut nimic. Am reuşit acum.


  • Şi ideea proiectului?
E o idee mai veche. În urmă cu patru ani, la o reuniune, am propus înfiinţarea unui muzeu al presei. Bucureştiul este singura capitală care nu are aşa ceva, nici măcar o secţie muzeală consacrată presei. Spuneam atunci că România este singura ţară care nu are un tratat de istoria presei. Peste alţi doi ani am propus înfiinţarea asociaţiei care are aceste obiective – să facă o revistă de istoria presei. Să facem lobby, să vedem pe lângă cine, pentru înfiinţarea Muzeului presei române şi să edităm tratatul de istoria presei.

Văzând că avem lipsuri, că nu ştim foarte multe lucruri iar istoricii sunt reticenţi, m-am gândit că am putea şi ar fi mai înţelept, cu resursele din catedrele de jurnalism unde se predă istoria presei, să nu facem o istorie a presei din România în date şi nu un tratat. Niciodată la noi nu au fost adunate între copertele unei lucrări reprezentative toate publicaţiile.


  • Acesta e motivul pentru care aţi început munca.
Există şi alte motive. Foarte multe fonduri sunt în stadiu avansat de degradare. Anumite periodice nu mai pot fi consultate nici măcar de cercetători. S-au pierdut date preţioase. Este de văzut ce facem cu arhivele şi cine va reconstitui perioada comunistă. Este de văzut de ce atleţii jurnalismului contemporan nu s-au învrednicit să stea de vorbă cu vechii jurnalişti. Au fost surse orale care nu au rămas în nico arhivă.


  • La ce vă referiţi?
Imediat după ’90, puteam să reconstituim o bună parte din presa interbelică prin supravieţuitori. Un exempu – Nicolae Carandino. Ce putea fi mai frumos: până a veni comuniştii eşti directorul ”Dreptăţii” şi după ce cad comuniştii eşti din nou directorul ”Dreptăţii”. Se putea face cu asemenea oameni volume de interviuri, de mărturii, dar nu s-au făcut. Spre ruşinea profesiei.



Istorici de profesie fac rar pasiune pentru istoria presei

  • Pentru realizarea unei asemenea lucrări este nevoie de sprijin substanţial. Îl aveţi?
Nu am cerut sprijinul nimănui. Avem un colectiv de 114 oameni din universităţi, din Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Naţională, bibliotecile judeţene şi universitare, mulţi profesori, dar şi jurnalişti, studenţi. Însă nu avem istorici ai presei de formaţie. Această anomalie există în toată Europa. Avem istorici ai presei de vocaţie. Rar s-a întâmplat ca istorici de profesie să facă pasiune pentru istoria presei, cum a fost Iorga, bunăoară. Totuşi, avem promisiunea directorului Editurii Polirom, Silviu Lupescu, că ne va sprijini. Sunt convins că se vor găsi persoane interesate, atunci când voi avea lucrarea gata, să-şi lege numele de o lucrare fundamentală.


  • Este un volum de muncă foarte mare.
Sunt încrezător că vom reuşi. Există biblioteci însă, care nu au fonduri periodice. Mă întreb ce s-a întâmplat în ultimii 50 de ani de n-au putut să-şi facă măcar o evidenţă. Într-adevăr, e mult de lucru. Din punct de vedere metodologic, aşa ceva nu s-a mai făcut. Abia din mai anul trecut am început să definesc o metodologie pe care să o propun istoricilor spre discuţie.


  • Aţi atras în echipă şi studenţi de la Jurnalism. Îi puneţi la muncă?
Îi pun la muncă pentru că încercăm să acoperim mai multe segmente vizate de acest proiect, cu o muncă umilitoare, dar necesară. Căutăm să acoperim anumite lipsuri. Studentul trebuie să facă astfel de munci din alt motiv – să înveţe umilinţa faţă de ştiinţă.


  • În ce stadiu sunteţi cu lucrarea?
În momentul de faţă munca e mai avansată în judeţele Giurgiu, Hunedoara, Constanţa, Buzău. Depinde de tradiţiile culturale ale judeţului, de diversitatea etnică.


  • Care este perioada pe care o cercetaţi?
Începând cu anul 1731 – de la primul calendar, până în zilele noastre. Este o aventură, recunosc, dacă era uşor se făcea până acum.


  • Ce veţi mai dezbate la congres?
Vom decide la congres ce facem cu jurnaliştii care trebuie incluşi în lucrare. S-ar putea să votăm să includem doar pe cei care nu mai sunt în viaţă. Sunt şi astfel de propuneri. S-ar putea, dat fiind volumul foarte mare de informaţii, să renunţăm la anumite publicaţii. De exemplu, grupul de la Cluj propune să nu includem şi presa ştiinţifică. Alţi colegi doresc să nu includem revistele şcolare. Când spunem presă din România, ne aşteptăm la o populaţie statistică de circa 30.000 de titluri. Este un volum impresionant şi atunci trebuie să fim şi selectivi. Fac parte dintr-un colectiv care redactează Dicţionarul presei europene, secolul XX, proiect iniţiat de un grup de cercetători de la Paris şi în acest dicţionar nu există nicio revistă, numai anumite ziare.


  • Şi Muzeul presei? Ce a rămas din idee?
În mintea mea era un muzeu reprezentativ. Şi atunci m-am gândit să ni-l imaginăm în Casa Presei. Pentru că e o construcţie faraonică în care ar încăpea şi un muzeu al presei. Clădirea a fost construită pentru aşa ceva, a costat mai mult decât statul român îşi permitea la acea dată – motiv pentru care statul s-a împrumutat la populaţie. Am aflat însă că acest edificiu al presei este vândut bucată cu bucată. Asta înseamnă că nu se va putea organiza acolo muzeul.


Forme fără fond, dar cu fonduri.

  • Care ar fi soluţia?
Soluţii există. Clădirea Teatrului Foarte Mic este de fapt Palatul sindicatului ziariştilor din Bucureşti. A rămas înscris în piatră ”Sindicatul ziariştilor”. A fost construit pe un teren donat de Primăria Capitalei la 1910. Ziariştii au făcut eforturi extraordinare să ridice acel palat. Nicăieri în Europa o asociaţie de ziarişti nu avea aşa ceva. S-au împrumutat la bănci, au îndurat multe umilinţe, au organizat baluri de strângere de fonduri. Acolo se cuvine să fie Muzeul presei, cu atât mai mult cu cât acolo a avut loc procesul de epurarea presei, de după 23 august 1944. A fost un moment dramatic şi despre care nu se vorbeşte.


  • Ce ar putea face astăzi sindicatele de presă?
Există multe sindicate şi alte forme asociative, vreo 40, însă sunt nişte forme fără fond, dar cu fonduri. Nu am văzut nimic remarcabil în activitatea lor. După vechile asociaţii de presă a rămas câte ceva, după actualele asociaţii de presă nu văd să fi rămas ceva, în afară de câteva premii. Este o tristeţe, pentru că oamenii nu au conştiinţa apartenenţei la o profesie.


  • Au fost şi alte palate ale presei în Bucureşti. Nu pot fi revendicate de către asociaţiile de ziarişti?
Nu noi trebuie să facem acest lucru. Într-o ţară în care lucrează circa 18.000 de jurnalişti să nu fi trecut nimănui prin cap că ar fi nevoie de aşa ceva? Există încercări. Bunăoară, colegii de la Cluj încearcă să revendice Casa Presei din Cluj, să o transforme în Muzeul presei ardelene. Vechile asociaţii de presă au avut case de odihnă, la munte, la mare, în Bulgaria. Ar fi interesant de văzut de ce nicio asociaţie de presă nu a revendicat căminul de odihnă de la Balcic, de exemplu, sau măcar terenul pe care l-au avut în proprietate la Mamaia. A fost palatul ziarului Curentul, palatul ziarului Universul, Palatul ziarului Adevărul. A fost şi palatul L’Independence Romaine, acolo unde a avut loc prima proiecţie cinematografică în Bucureşti.


  • De ce nu le-au revendicat asociaţiile de presă?
Pe de o parte, din ignoranţă, habar nu au avut. Nu ştiu istoria breslei. Pe de altă parte, au simţit că nu le iese nimic personal. Jurnaliştii sunt probabil cei mai adaptaţi la tranziţie, ei nu fac decât gesturi din care ies bani.

×
Subiecte în articol: arte presa presei istoria