"Petru Popescu avea şi are un remarcabil instinct al succesului"

Petru Popescu şi romanele lui reprezentau, la vremea când au apărut, într-o perioadă în care aproape totul era interzis, o adevărată provocare. Vorbeau altfel despre lucruri pe care toată lumea le trăia, dar care erau de cele mai multe ori subiecte tabu. Poveştile lui de dragoste aveau ceva din frumuseţea şi poezia altor lumi... Despre "Dulce ca mierea e glonţul patriei", despre Petru Popescu şi despre cum se trăia şi cum se iubea în deceniile trecute am stat de vorbă cu criticul literar Alex. Ştefănescu, prefaţatorul ediţiei care apare astăzi în colecţia BPT.

● Jurnalul Naţional: "Altădată, casa din Sfinţii Apostoli semăna cu tot Bucureştiul..." Aşa începe "Dulce ca mierea e glonţul patriei". Ascund sau dezvăluie aceste prime cuvinte povestea care urmează (a autorului, a eroului cărţii)? E un posibil gând premonitoriu pe care-l trăieşte Petru Popescu la întoarcerea în Bucureşti?

Alex. Ştefănescu: Da, fraza cu care începe romanul este o frază inspirată şi putem vedea în ea şi o premoniţie. Dar mai curând aş considera-o un mijloc simplu şi eficient folosit de prozator pentru a da tonul întregului roman. Remarcăm spontaneitatea (fie şi jucată) a actului narativ. Autorul nu se pierde în preliminarii, ci intră direct în subiect, cu binecunoscuta sa dezinvoltură americănească (pe care o avea dinainte de a fi american!). El practică o exuberanţă stilistică, pe care o putem interpreta ca pe expresie a tinereţii impetuoase, dar şi ca pe o bucurie de a scrie.

● Povestiţi-mi când aţi citit prima dată "Dulce ca mierea e glonţul patriei".

Romanul "Dulce ca mierea e glonţul patriei" l-am citit chiar în anul când... "făceam armata", într-o unitate militară situată... (dar n-am voie să spun unde, e secret militar). Spre deosebire de tovarăşii mei de arme, care aveau alte profesii, eu ştiam mai multe despre autor. Fusesem de faţă în amfiteatrul Odobescu, de la Universitatea din Bucureşti, la o şedinţă a Cenaclului Junimea, când el citise versuri dintr-o carte a sa recent apărută, "Zeu printre blocuri". Era pe atunci o îndrăzneală, din punct de vedere politic, să asociezi cuvântul "zeu", repudiat, ca întreaga terminologie religioasă, de regimul comunist, cu cuvântul "blocuri", folosit pe scară largă de propaganda oficială, ca simbol al "măreţelor realizări" ale epocii.

Romanul, procurat de un ofiţer într-un singur exemplar, l-am citit pe rând aproape toţi cei 60 de militari "în termen" cazaţi în acelaşi dormitor. La sfârşit, arăta ferfeniţit rău de tot.
Am constatat că în "Dulce ca mierea e glonţul patriei" eram descrişi... noi. Noi, cei 400 de bărbaţi tineri, supuşi unor exerciţii grele în timpul zilei şi scăldaţi noaptea într-un erotism difuz. Singura femeie din unitatea noastră militară era o bucătăreasă grasă, buzată, cu un neg mare la rădăcina nasului, care, în absenţa altor femei, începuse să ne placă. Eram emoţionaţi dacă, atunci când ne punea supa, în farfuria de aluminiu, cu polonicul, ne atingea din greşeală mâna cu mâna ei transpirată.
Această foame de dragoste este reprezentată cu mare talent de Petru Popescu.

● Ce e cel mai surprinzător la scriitura lui Petru Popescu? Ce era altfel în cărţile lui în acea perioadă?

Surprinzătoare - pentru cititorul de acum 40 de ani al cărţilor lui Petru Popescu - era impresia de realitate nefardată. Tinerii de azi nu ştiu - şi, probabil, nici nu-şi pot imagina - cum se trăieşte într-o societate în care nu există nici o legătură între viaţa trăită şi descrierea ei. În special în presă se dezvolta o retorică goală, care nu înregistra nimic, dar absolut nimic din realitatea cotidiană. Dacă ziaristul intra într-o mină şi asista la prăbuşirea unei galerii, soldată cu pierderi de vieţi omeneşti, reportajul său arăta cam aşa: "Însufleţiţi de indicaţiile preţioase ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, minerii dau ţării tot mai mult cărbune, contribuind la ridicarea României pe noi culmi de civilizaţie şi progres". O mare parte din literatură, scrisă la comandă, era şi ea o formă de falsificare a vieţii trăite. În acest context, prospeţimea scrisului lui Petru Popescu, priza lui la realitatea imediată atrăgeau instantaneu atenţia şi cucereau.

● Cum l-aţi perceput pe tânărul din "Dulce ca mierea..." atunci când aţi citit romanul prima dată? Îi semăna scriitorului? Vă semăna dumneavoastră... sau oricărui tânăr al acelei perioade?

Semăna oricărui tânăr din acea perioadă. Şi seamănă, iată, şi tinerilor de acum, care nu mai fac armata, dar care, dacă sunt supuşi unor constrângeri (de o familie prea severă, de un program de lucru riguros etc.), au, cred, aceleaşi trăiri. Aşa se şi explică succesul cărţii la publicul larg.

● Povestea de dragoste din centrul romanului este pretextul pentru a scrie un roman poetic despre armata în timpul comunismului sau invers, armata, care pe atunci era obligatorie, a fost pretextul pentru a scrie un roman de dragoste?

Petru Popescu avea - şi are în continuare - un remarcabil instinct al succesului, care îl face să se orienteze spre teme de mare audienţă. Armata era o obsesie pentru tinerii de atunci. Oamenii mai în vârstă o considerau necesară - o formă de iniţiere în condiţia de bărbat -, dar tinerii o repudiau. Şi totuşi, totuşi, după trecerea anilor, nemulţumiţii de altădată rămâneau cu amintiri frumoase din armată, pe care le povesteau la nesfârşit chiar şi celor care nu erau dispuşi să le asculte (aşa cum se întâmplă şi azi în câte un compartiment de tren). Romancierul a simţit că un roman, scris bine, despre stagiul militar va interesa pe mulţi.
Povestea de dragoste era... inevitabilă. În armată, fiecare bărbat se gândeşte la câte o femeie, pe care o idealizează, sau la... femei. În câteva zile de permisie se putea trăi un întreg love story.

● Poate fi aşezat eroul lui Petru Popescu undeva, pe linia descendenţilor lui Ladima al lui Camil Petrescu? Şi care i-ar fi urmaşii în literatura deceniilor de după el?

Da, este foarte bună trimiterea la Ladima, cu menţiunea însă că personajul lui Camil Petrescu, intelectualizat, reflexiv, reprezintă un unicat, în timp ce personajul lui Petru Popescu este un tânăr generic. L-am mai putea aminti, ca termen de comparaţie, pe Jim din "Cartea nunţii" a lui G. Călinescu.
Protagonistul romanului "Dulce ca mierea e glonţul patriei" nu prea are urmaşi, într-o literatură în care, deocamdată, sunt aduşi în prim-plan, cu predilecţie, tineri blazaţi şi cinici.

● Ce se trăieşte diferit astăzi în iubire, în felul de a privi viaţa, despărţirile, întâlnirile, tristeţile, urcarea unui avion spre cer...

De fapt, eu nu ştiu prea bine cum sunt tinerii de azi, deşi îi studiez cu mare curiozitate. Nu-i înţeleg, aşa cum n-am înţeles nimic din China, după o călătorie de două săptămâni. De exemplu, mi se pare ininteligibil faptul că, în timp ce sărută o fată, un băiat îşi păstrează guma de mestecat în gură şi, după ce se desprinde din sărut, continuă mestecatul. Din câte îmi amintesc eu, sărutarea reprezintă un eveniment, nu o treabă ca oricare alta.

● Cât de departe e un tânăr astăzi de o astfel de poveste, scrisă în vremea în care armata era obligatorie, iar micile (sau marile) bucurii sau tristeţi ale permisiilor căpătau proporţii de viaţă şi de moarte?

Eu nu cred că trebuie să inventăm restricţii ca să îl facem pe un tânăr să preţuiască libertatea. Un om superior se bucură, pur şi simplu, de viaţă, având permanent conştiinţa efemerităţii lui (moartea este, în fond, cea mai nemiloasă restricţie). Numai pisica, tolănită în fotoliu, toarce mulţumită, ignorând viitorul. O fiinţă care gândeşte ştie că va muri şi tocmai aceasta o determină să trăiască totul intens. Tinerii de azi, atât cât reuşesc eu să descifrez din comportarea lor, îşi risipesc viaţa, dând la maximum butonul boxelor la care ascultă muzică şi la minimum butonul sentimentelor. Cuvântul de ordine este comoditatea. Din cauza acestui cult al comodităţii, ei ratează creaţia, dragostea, bucuria dramatică de a trăi.

● Care e scena din "Dulce ca mierea..." care atunci, la prima lectură, v-a tulburat cel mai tare şi care e cea care vă tulbură astăzi?

Scena care m-a tulburat cel mai mult la prima lectură (şi care mă tulbură şi azi) este aceea în care tânărul o vede pe iubita lui, Laguna, coborând din maşina unui bărbat de 50 de ani. Un asemenea bărbat, experimentat şi sigur pe el, elegant, capabil să ofere protecţie, constituie coşmarul oricărui tânăr. Îmi aduc aminte că eram student, că aveam ca iubită o colegă senzaţional de frumoasă (care îmi e azi soţie) şi că, plimbându-mă cu ea, o ţineam strâns de mână, ca să nu mi-o... ia bărbaţii maturi de pe stradă. Ei se uitau la mine nu ca la un bărbat, ci ca la un băieţaş, uşor de dat deoparte.