Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Amintiri cu Ion Caramitru despre ecranizarea "Întunecare" după romanul lui Cezar Petrescu.
"Radu Comşa trăieşte în spital un examen al propriei vieţi şi conştiinţe. După ce a trăit o viaţă uşoară, cu evidente apetituri ariviste, războiul răstoarnă în el totul: îşi face iluzia că ar putea să schimbe lumea. Renunţă singur la viaţa dinainte, reneagă totul, în ideea unui «bine» general, vag, ceea ce-l duce la însingurare, la dramă. Lumea nu se poate schimba! Această idee trebuie să fie concluzia filmului. Iar conflictul principal: Comşa ¬ lumea înconjurătoare. De la aceste premise cred că trebuie să duc mai departe materia filmului." Sunt cuvintele pe care Alexandru Tatos le nota în Jurnal (publicat în acest an la Editura Nemira) la data de 17 martie 1984, anul în care a început lucrul la filmul "Întunecare". Pagini întregi de jurnal trădează gândurile unuia dintre cei mai importanţi regizori ai cinematografiei româneşti, frământări din acei ani în care producţia de film avea nevoie de multe aprobări speciale... Şi de toate acestea nu scapă nici pelicula "Întunecare" după romanul lui Cezar Petrescu, avându-l în rolul principal, cel al lui Radu Comşa, pe Ion Caramitru. La 1 iulie 1985, la Eforie Nord au început filmările la această producţie despre care Tatos avea să noteze după o lună, la începutul lui august: "Filmările înaintează greu. Pot să afirm că este cel mai greu film pe care l-am făcut. Greu din toate punctele de vedere...".
Acum, după mai bine de două decenii, Ion Caramitru, interpretul rolului principal, şi-a amintit de acele zile în care "Întunecarea" lui Cezar Petrescu a devenit film...
● Jurnalul Naţional: Care e prima amintire care vă vine în minte legat de filmările de la "Întunecare" întâmplate acum mai mult de 20 de ani?
● Ion Caramitru: Venirea lui Alexandru Tatos la Teatrul Bulandra să urmărească repetiţiile cu spectacolul "Hamlet" ca să-şi găsească interpret pentru rolul principal... După o discuţie pe care am avut-o după o repetiţie ¬- nu luase încă hotărârea de a mă distribui pe mine ¬- m-a întrebat câteva lucruri şi mi-a zis: Cred că te-ai potrivi, dar trebuie să văd pe cine mai distribui... Apoi m-a chemat la nişte probe de machiaj, trebuia făcută arsura aceea pe faţă care n-a fost simplă deloc. Până la urmă a hotărât distribuirea mea şi a trebuit să plec la studiourile de la Moscova, pentru că noi nu aveam capacitatea de a produce acel machiaj de excepţie, arsura pe jumătate de faţă pe care trebuia s-o pui zilnic la filmări timp de două luni, să nu-ţi distrugă faţa sau să nu ţi-o îmbolnăvească şi să păstreze şi veridicitatea. A fost foarte complicat... Am stat câteva zile la Moscova, la machiaj, cu machieuza filmului, am găsit soluţia şi până la urmă a mers...
● Vă aduceţi aminte unde aţi filmat?
● Mult am filmat la Marea Neagră, unde cel mai teribil moment dramatic, tragic aproape, a fost filmarea cadrului final, când Radu Comşa e filmat pe fundul apei, adică înecat. Această secvenţă s-a filmat la Marea Neagră, în larg... Şi a fost o aventură, pentru că nimeni nu se pricepea la chestia asta, a venit un operator cu costum de scafandru, eu trebuia să mă înec, ceea ce a fost o chestie îngrozitoare, pentru că nu te duci la fund aşa oricum... Te duci la fund înecat fiind, dacă ai înghiţit atâta apă cât să te tragă într-acolo, or, eu nu înghiţeam apă... Şi hainele erau mari, eram şi într-un trenci lung până la pământ, în care am îngheţat, pentru că deşi afară erau 40 de grade, acolo apa era rece de înnebuneai. Până la urmă mi-au pus nişte centuri de plumb, au încercat să-mi dea un aparat de respirat, mi-au dat, dar nu prea ştiam cum funcţionează şi era cât pe ce să mă înec de-a binelea. Ne-a luat două zile o secvenţă de câteva secunde. A fost un coşmar... Iar când am terminat, am ieşit complet îngheţat şi cu toţi muşchii piatră, a trebuit să fiu resuscitat pe mal.
● În Jurnal, Alexandru Tatos povesteşte despre cât de greu era atunci să faci film, ce piedici întâmpina în perioada aia... Cât de greu era, din punctul dumneavoastră de vedere?
● Din punctul de vedere al consumului energetic şi actoricesc, a fost complicat, unul dintre cele mai grele roluri pe care le-am jucat în viaţa mea. Am mai avut roluri dificile, dar ăsta parcă a fost cel mai greu. Şi sigur, ca timp, am filmat trei luni aproape, zi de zi.
De alte tipuri de piedici, de la partid, nu mai ţin minte, legat de filmul ăsta. Era un film fără miză politică...
● Când v-aţi întâlnit dumneavoastră pentru prima dată cu romanul lui Cezar Petrescu?
● În liceu. Cezar Petrescu a fost unul dintre favoriţii mei. Nu era pentru mine o surpriză. Era printre romancierii români îndrăgiţi... Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu... I-am citit din şcoală...
● Viziunea lui Tatos asupra textului vi s-a părut că trădează în vreun fel romanul lui Cezar Petrescu?
● Nu, nu mi s-a părut. El a fost şi rămâne un regizor de foarte mare acurateţe, un intelectual autentic, cu capacitate de sinteză cinematografică formidabilă, tot ce a făcut în film avea acurateţe şi stil. Filmul are stil, e bine făcut, chiar dacă a fost, din câte ţin eu minte, unul dintre ultimele lui filme şi care l-a consumat enorm, era un om bolnav... A fost o experienţă care m-a bucurat foarte mult, dar şi relaţia cu el în mod special.
Am fost prieteni nu numai pe platou, ci şi în particular, ne-am apropiat foarte mult cu ocazia asta...
● Cum a fost pentru dumneavoastră întâlnirea cu personajul Radu Comşa?
● Îmi convenea... Există personaje de care te apropii instantaneu şi personaje pe care trebuie să le compui. Pe Radu Comşa l-am simţit aproape de mine. El trece prin roman şi prin film mânat de neputinţă... Povestea plecării lui pe front, a dezabuzării lui ulterioare şi a sinuciderii este şi o boală a acelui moment istoric, o boală a secolului, combinată cu nefericirea lui sentimentală. Un personaj care mi-a convenit...
● Viziunea dvs. asupra personajului s-a potrivit cu cea a regizorului?
● S-a potrivit perfect. Sunt întâlniri care se petrec, care sunt benefice... În ce mă priveşte, întâlnirea mea cu Tatos, pe acest text, pe acest destin uman a fost perfectă, pentru că eu preluam ceea ce el îmi spunea. Pe de altă parte, ceea ce instinctiv actorul din mine propunea de cele mai multe ori i-a convenit... Da, a fost o întâlnire benefică, bogată în tăceri.
● Mi-aţi povestit care a fost cea mai dificilă scenă de la filmări. Poate v-o amintiţi şi pe cea mai senină...
● Cea în care a trebuit să suspendăm ziua de filmare din cauza râsului. E o secvenţă la început, undeva, într-un spital militar, o secvenţă foarte complicată, cu o lungime de 100 de metri utili, ceea ce înseamnă enorm de mult, în care aparatul circula pe o suprafaţă foarte mare. Se ridica, se lăsa şi se apropia în final de patul unde eu eram bandajat la cap complet, cu o fantă la gură şi una la nas, iar personajul Emiliei Dobrin, care avea într-o mână o farfurie de supă şi în cealaltă o lingură, spunea: Deschide gura! Şi-mi dădea supă, mă hrănea la capul patului... Şi avea acolo un monolog pe care trebuia să-l spună. După o zi întreagă de chinuri, cu fum, cu ceaţă ¬- de câte ori se dădea "Motor" era ceva care oprea la jumătate secvenţa ¬- în sfârşit pe la ora cinci şi jumătate (mi-aduc aminte că aveam spectacol seara la şapte), merge aparatul, se rezolvă toate momentele intermediare, ajunge în prim plan, iar Emilia Dobrin, în loc să spună Deschide gura!, a spus Deschide uşa! Şi ne-a nenorocit... Eram de la ora nouă dimineaţa legat la cap, bandajat... Am crezut că mor sufocat de râs. A trebuit să-mi taie bandajele că muream. Nu s-a mai putut filma, bineînţeles, şi s-a amânat pe a doua zi.
● Credeţi că mai există astăzi public pentru un asemenea film şi un asemenea text?
● Nu ştiu. Dar romanele clasice sunt citite de fiecare generaţie. Sunt romane care fac parte din biblioteca noastră de aur. De ce nu? Este o poveste despre primul război mondial, despre dragoste, despre destin. Aşa cum şi marile filme ale cinematografiei mondiale rezistă...
