Radu Tudoran, un autor ciudat receptat

"Toate pânzele sus!" e povestea care a fermecat generaţii întregi de adolescenţi, din 1954, când a apărut prima dată şi până astăzi. Despre destinul acestui roman şi al scriitorului Radu Tudoran am stat de vorbă cu profesorul universitar Vasile Morar...

Jurnalul Naţional: Cum vă amintiţi prima dumneavoastră întâlnire cu romanul "Toate pânzele sus!"?

Vasile Morar: Eram adolescent şi unul dintre prietenii mei foarte buni mi-a spus titlul cărţii şi autorul. Mi-aduc aminte că o citea cu foarte mare pasiune. În două zile a terminat-o şi evident că am luat-o şi eu de la el. Prima impresie de lectură a fost uluitoare, pentru că practic era în momentul în care eu citeam Jules Verne, deci n-a fost absolut nici o surpriză deosebită.

Dacă a fost o surpriză, a fost aceea să constat că există un autor român care poate veni, în mintea mea şi în sufletul meu, în prelungirea perfectă a lui Jules Verne. Prin urmare, asta a fost prima întâlnire cu el, iar cea de-a doua a fost prin anii '80, când băieţii noştri au ajuns la vârsta la care le spuneam în fiecare seară trei poveşti. O poveste era lungă, una medie şi una scurtă, scurtă sau din viaţa mea...

În momentul în care am decis să le spun aceste poveşti în fiecare seară mi-am dat seama că nu trebuie să schimb nimic, pentru că orice schimbare a unui cuvânt într-o poveste înseamnă perturbarea ei, deoarece copilul îţi va pretinde să-i spui exact cum "A fost odată...". Prin urmare, nu le-am spus copiilor mei poveştile bine cunoscute, ci am inventat în fiecare seară altele noi. "Toate pânzele sus"... Eram la mare şi am luat cartea cu noi. Mi-am spus că în vacanţă e bine să nu mă mai ostenesc aşa de mult ca să inventez în fiecare zi trei poveşti şi, prin urmare, în fiecare seară le citeam din cartea lui Radu Tudoran...

L-aţi cunoscut pe Radu Tudoran?
Nu l-am cunoscut. Dar mi-aduc aminte că îl vedeam pe stradă, aici în apropiere de Piaţa Romană. Cineva mi l-a arătat la un moment dat şi ştiu că prima mea reacţie a fost să constat că semăna la mers, la atitudine şi din profil cu fratele lui, Geo Bogza... Iar cu trecerea timpului, prin anii '70, îmbătrânind amândoi, mi se părea că semănau tot mai mult.

Ce loc ocupă Radu Tudoran astăzi în literatura română?
Întrebare grea. Pentru că este un autor extrem de ciudat receptat. Asta a fost constatarea mea şi în momentul în care a trebuit să scriu prefaţa. Cu această ocazie am trecut în revistă ce s-a scris despre el. Prima surpriză neplăcută a fost să constat că nu există un interes constant pentru el, care să fie cuprins într-o monografie dedicată lui.

Cei mai mulţi s-au oprit, din motive diverse, scurt timp asupra lui, pentru un studiu, o mică intervenţie, o mică apreciere. Iar interesul este concentrat cu predilecţie asupra acestui roman. Celelalte romane ale lui, unele excelente, nu sunt cunoscute şi, în mod cert, nu sunt citite. Din fericire pentru el, "Toate pânzele sus" a avut această intersecţie cu televiziunea şi e de presupus că dintre cei care n-au citit cartea, cei mai mulţi au avut ocazia să vadă filmul.

Cum explicaţi totuşi succesul enorm pe care l-a avut în epoca respectivă?
Se datorează pe de o parte unor împrejurări externe literaturii şi, pe de altă parte, unora interne. După cum bine ştim cu toţii, între '48 şi '54 a fost o perioadă grea pentru literatură, fiindcă presiunile componentei ideologice au fost foarte mari. întâmplarea face ca '54 şi '55 să însemne apariţia a două romane extraordinare, diferite şi ca substanţă, şi ca miză, în '54 "Toate pânzele sus!" şi în '55 "Moromeţii" lui Preda. 

E uluitor cum acest mic amănunt e trecut de foarte multe ori cu vederea. Citind câteva istorii ale literaturii, am avut surpriza să constat că nimeni nu face această apropiere care temporal ţi se impune. E clar că cele două romane, în ceea ce înseamnă o evoluţie firească a literaturii, spun şi din acest punct de vedere foarte mult.

Prima dată a putut să apară o carte neutră din punct de vedere ideologic, pentru că ideea lui Tudoran a fost pe cât de simplă, pe atât de genială: că poţi să vorbeşti într-un mod convingător, verosimil şi făcând apel la o anumită tradiţie despre valorile fundamentale, de ordin moral, în principal, ale umanităţii. Romanul este în aparenţă unul de aventuri. Dar aventura de acolo acoperă în principal nevoia de moralitate a oamenilor de atunci.

Poate fi citit şi ca o poveste despre libertate în contextul acelor ani ai comunismului?
Sigur că da. O poveste despre libertate. El a găsit cea mai bună cale, din punct de vedere estetic, de a vorbi despre asta. Este un roman izbutit estetic. Pentru că el n-a făcut compromisuri... N-a scris lucrări de conjunctură. N-a fost un oportunist. Şi a găsit această nişă. A romanului "zis de aventuri", cum spune el când îşi autocaracterizează cartea. De ce? Pentru că a considerat că în mentalul colectiv românesc - probabil că asta e o altă explicaţie - există această absenţă, cele mai multe poveşti fiind ale oamenilor legaţi de pământ.

Absolut firesc, modul de existenţă a dat o anumită tipologie umană, e vorba despre această legătură strânsă cu pământul. Şi e surprinzător, pentru că marea n-a fost foarte departe de ţinuturile româneşti niciodată, dar datorită contextelor istorice şi modului în care ne-am dezvoltat noi, românii, profesia de marinar n-a fost una de bază. Dar aici ideea principală este aceea că există prietenie şi speranţă. Sunt cele două idei fundamentale ale cărţii. Nevoia omului de speranţă şi nevoia omului de prietenie. Două virtuţi vechi şi mereu noi.

Dacă ar fi fost publicat în anii de după Revoluţie, romanul ar fi avut o soartă asemănătoare? Ar fi avut acelaşi succes.
Nu, aproape hotărât nu. Pentru că nivelul receptării şi aşteptările publicului receptor sunt acum foarte diferite. Nu putem să spunem că nu contează cadrele esenţiale, cele de apariţie. Atunci se publica puţin şi ce se publica avea acea componentă ideologică foarte marcată. Faptul că a apărut dintr-odată aşa ceva a fost o surpriză şi o încântare. Şi în mod cert generaţia mea s-a delectat copios cu această carte.

Acum spaţiul de receptare este pestriţ, îmbâcsit, este în mare parte neomogen şi plin de dorinţa oamenilor de spectacular, de exhibiţie, de tot ce şochează, în plan psihologic, de ceea ce este, în cel mai bun caz, în zona agreabilului. Mai degrabă, ce interesează acum este această zonă a lucrurilor care trebuie să trezească în mod imediat, nemijlocit, un şoc de ordin psihologic.

Nu e mai puţin adevărat însă că chiar în contextul actual, şi chiar în pofida lui, văd că se conturează în viitorul apropiat o anumită saturaţie faţă de acest exhibiţionism al spiritului public românesc şi faţă de invazia de subliteratură şi de subcultură. Ca dovadă, acest volum publicat în colecţia Biblioteca pentru Toţi a apărut acum cu un succes de public uluitor...

Cât şi ce anume i-ar putea atinge acum pe tineri?
Aici e vorba despre o anumită constantă. Oamenii înţeleg în mod profund şi, aş spune, spontan înţelept că în viaţă contează de fapt numai câteva lucruri, şi acele câteva lucruri sunt valorile fundamentale ale umanităţii. Adică, să nu-ţi pierzi speranţa, să ai ataşamente profunde faţă de cei apropiaţi, părinţi, prieteni foarte buni, să te manifeşti cu curaj în viaţă, să-ţi urmezi destinul fiind onest, luptând pentru valorile demnităţii şi libertăţii. Asta fac şi eroii romanului...

Cred că se poate face o corabie şi o fac. Cred că pot să îşi urmeze impulsul moral, acela de a ajuta un prieten care a avut nenorocul să fie răpit de piraţi, şi, mai ales, îşi urmează neabătut o promisiune. Am promis împreună şi, orice s-ar întâmpla, căutăm acele ţinuturi îndepărtate. E o datorie de ordin moral să urmeze ce au promis. Iată şi o altă valoare aici, valoarea fundamentală a promisiunii. Nu există moralitate dacă nu există promisiune onorată. În orice condiţii... Chiar dacă suferi, chiar dacă îţi pui viaţa în primejdie, chiar dacă drumurile nu sunt deloc lipsite de obstacole.

Cunoaşteţi vreun episod din biografia lui Radu Tudoran care să-i fi influenţat evoluţia ca scriitor?
Cunosc câteva episoade... El a fost militar. Şi e de presupus că ai simţul aventurii ca să devii militar de profesie. Aş spune că a fost ceva mai presus decât el. În adolescenţă şi în primii ani de viaţă profesională în care a fost în Basarabia, unde a stat un timp cu unitatea, a avut timp să se gândească şi la lucrurile mai dificile ale vieţii şi în acelaşi timp să-i zboare imaginaţia înspre tărâmuri necunoscute.

Aşadar, a avut neostoita pasiune să vadă mereu ţări noi şi noi, aşa că a călătorit şi pe uscat, şi pe mare, fiind un caz mai puţin obişnuit printre români. O parte dintre traseele imaginate în adolescenţă şi tinereţe le-a urmat în călătorii şi a şi scris despre foarte multe dintre ele. Iar cea mai mare parte a acestui tumult al imaginaţiei sale a fost încapsulat până la urmă în "Toate pânzele sus". Iar oamenii care îşi construiesc aici destinul sunt oameni foarte simpli.

Dacă aţi fi fost invitat pe goeleta Speranţa, aţi fi acceptat provocarea?
Desigur... Până să citesc "Toate pânzele sus" - ţin minte şi locul unde eram, acasă, sunt născut într-o comună din Ardeal, lângă Mediaş - eram pe malul Târnavei şi îmi imaginam cum mi-aş face eu o mică barcă pe care o vedeam mare cât o corabie cu care să călătoresc prima dată pe râuri şi după aia să ajung în mare. Nu-mi dau seama ce vârstă aveam atunci, cred că 11 sau 12 ani, aşa că l-am înţeles foarte bine pe Radu Tudoran după aceea, mult mai târziu, când am citit că el însuşi s-a apucat să-şi construiască un velier de 12 metri lungime, pe care nu l-a terminat niciodată.

L-am înţeles perfect. Sunt convins că foarte mulţi adolescenţi la o anumită vârstă şi-au imaginat că îşi pot face o corabie, o "Speranţă" a lor cu care să navigheze pe mările lumii...