Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu caractere puternice, protagonistele artei prerafaelite au dat naştere unui stil feminin – părul în flăcări, buze pline, haine moi, ţesături cu flori - niciodată demodat.
Imaginea pe care o propune arta prerafaelită este cea a femeii cu ochi strălucitori, cu părul liber, învolburat şi care ne priveşte cu intensitate din picturi. Nu tristă, dar nici veselă, plină de pasiune, are o fascinaţie neliniştitoare, care captează atenţia, rămânând totuşi îndepărtată, distantă, impersonală…
Observând femeile portretizate în aceste opere, poţi înţelege de ce istoricul şi scriitoarea Jan Marsh, specialistă în epoca victoriană, reasumă astfel în Pre-Raphaelite Sisterhood, facinaţia pentru “roşcatele” celebre din istoria artei.
La jumătatea secolului al XIX-lea, a apărut o nouă viziune privind femeia, datorită muzelor are au determinat succesul unui grup restrâns de artişti englezi, celebraţi acum la Milano, la Palazzo Reale, în expoziţia Prerafaeliţii. Dragoste şi dorinţă, deschisă până la 6 octombrie. Capodopere de la Tate Britain din Londra introduc privitorul în opera pricipalilor partizani a acelei “Frăţii” fondate în 1849 de John Everett Millais, Dante Gabriel Rossetti şi William Hunt, cărora li s-au alăturat succesiv artişti ca Ford Madox Brown, Williams Morris, Edward Burne-Jones şi John W. Waterhouse.
Ambiţia lor? O pictură neinspirată de Renaştere, ci de autenticitatea artei medievale, practicate înainte de Rafael. De aici, aceste femei înalte, subţiri, cu profil roman, cu buze roşii şi cărnoase, ce par să promită voluptate, categoric, puţin maleabile.
“Acum avem la Londra pictori şi poeţi prerafaeliţi, romane prerafaelite, coafuri prerafaelite, ochi, veşminte… o anatomie prerafaelită, muzică prerafaelită”, observa publicaţia americană Galaxy în 1876. Dincolo de Ocean, ajungea deja ecoul acelei puternice feminităţi, care domină între cinema şi modă. Surori, iubite, prietene… muze.
Protagonistă a unei arte povestite prin intermediul miturilor medievale şi personajelor literare, femeia prerafaeliţilor ieşea din stereotipul victorian al frumuseţii blonde şi copilăroase pentru a intra în istoria figurilor reale: portrete care nu surprindeau numai farmecul, ci captau personalitatea.
Carol Jacobi, curatoarea secţiunii Arta britanică de la Tate Britain, explica în The Guardian cum a pictat Dante Gabriel Rossetti portretele: “… cu maxilare puternice, păr bogat, autosuficienţă. Gustul lui nu era împărtăşit de toată lumea: mulţi critici le-au declarat urâte. Dar Rossetti a avut mulţi urmaşi şi acest aspect voluptuos, gânditor şi hotărât a devenit un nou ideal de frumuseţe”.
Frumuseţe şi modernitate
La apariţia unei roşcate cu părul lung, eterică fără a fi artificială, flexibilă (fără a fi uşoară) şi îmbrăcată în haine fluide, imposibil să nu te gândeşti la ei. Un exemplu este Florence Welch, simbolul grupului rock britanic Florence+ The Machine, cu alură visătoare, care evocă perfect celebrele “bombe”, cum supranumeau artiştii acele femei magnetice şi care iubeau cu adevărat. Poeta şi pictoriţa Elisabeth Siddal, regină între “bombe”, descoperită de Rossetti, care a fost modelul multor artişti ai Asociaţiei, a devenit în 1860 soţia artistului. El i-a cultivat dragostea pentru pictură, împotriva curentului privind scepticismul timpului faţă de arta feminină.
Câţiva doctori au sfătuit-o pe Siddal să abandoneze şevaletul, diagnosticând-o (fără nicio dovadă) cu o scolioză accentuată, dar Dante a fost de neclintit: Liz a continuat să picteze. Dacă dragostea unui artist poate fi atât profundă, cât şi schimbătoare, nici în acest caz n-a lipsit promiscuitatea: acelaşi Dante Gabriel Rossetti, îndrăgostit nebuneşte de prostituata Fanny Cornforth, o alege ca muză şi amantă, iar după moartea lui Liz din cauza unei supradoze de laudanum, convieţuieşte cu ea şi o abandonează apoi la rangul de simplă servitoare.
Niciuna n-a fost totuşi mai puternică decât pasiunea – se spune că neconsumată – între Jane Morris, modelul şi soţia lui William Morris (tatăl mişcării Arts&Crafts) şi Rossetti, care spunea despre ea: “O frumuseţe ca a ei este genială”.
Hainele ei lungi, ample şi elegante, fără guler sau corset, vor deveni moda populară a grupului: cu ţesături preţioase şi imprimate – ca acelea dragi mişcării Arts&Crafts – femeia putea în sfârşit să fie frumoasă fără rochii cu corset, fără paiete. O anecdotă afirmă că pe aceste baze, în 1893, artiştii şi designerii au lansat Healthy and Artistic Dress Union (Uniunea pentru îmbrăcăminte sănătoasă şi artistică). Hainele mai sănătoase şi uşoare au invadat piaţa modei, ispitindu-le pe femeile care s-au identificat cu “noua doamnă”.
Dacă aceste poveşti v-au plăcut, să ştiţi că Jan Marsh va curatoria expoziţia Pre-Raphaelite Sisters la National Portrait Gallery din Londra din 17 octombrie până în 26 ianuarie 2020.
Povestea (şi legenda) frumoasei Ofelia
Tragică, romantică, celebră. Dar în 1852 nu avea acelaşi succes…
Cine a fost pictorul care, în 1851, a petrecut cinci luni pictând-o pe malul râului Hogsmill din Surrey?
John Everett Millais, devotat reproducerii unei naturi realiste – ca orice prerafaelit – a pictat un fond realist pentru celebra sa Ofelia. La Londra, Liz Siddal a pozat pentru Ofelia în timpul iernii, întinsă într-o cadă, sub nişte lămpi care s-au stins, provocându-i o bronşită, iar lui Millais aducându-i o “amendă” de 50 de lire sterline, cerută de tatăl lui Siddal ca despăgubire.
Prezentată în 1852, n-a fost apreciată de critici. Times a declarat-o chiar “perversă”. Dar valoarea ei estetică a făcut să fie citată de Salvador Dali ca exemplu al dragostei sale pentru această artă: “Pictorii prerafaeliţi au adus în operele lor femei radioase care, în acelaşi timp, sunt cele mai dorite şi cele mai înspăimântătoare”
Frumoase şi teribile? În Japonia, unde Ofelia este foarte iubită, nu există dubii: într-o expoziţie din 2008 imaginea ei n-a fost aleasă pentru promovare din teamă că “puterea” ei le va inspira pe tinere să se sinucidă.
