Rupând din viaţa sa propria viaţă

Virgiliu Parghel este unul dintre ultimii elevi ai lui Cor­neliu Baba. Peste 30 de expoziţii au marcat viaţa sa artistică şi suntem siguri că de acum înainte va expune încă pe atât. Artistul s-a năs­cut la 2 mai 1954, la Iaşi. Mama sa, care picta cu mult har şi dărui­re, i-a insuflat pasiunea pen­tru artă. Virgiliu Par­ghel şi-a păstrat, parcă urmând sfatul lui An­toine de Saint Exupery, co­pilul din suflet, oarecum cap­tiv în trupul matur, du­pă cum singur mărtu­ri­seş­te, dar şi evlavia pentru ar­tiştii mari, consacraţi. Un artist bine ancorat în rea­lism, el expune de la înce­putul acestui an la Galeria Ana, din strada Ermil Pangrati.

A absolvit Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” în 1979 şi a fost repartizat, ca profesor de desen, la şcoala din comuna Dolhasca, judeţul Suceava. Izolarea în acel loc îndepărtat nu l-a deprimat, deoarece Virgiliu Parghel se găsea din nou în mediul natural al copilăriei, din ale cărui rădăcini şi-a tras mereu seva.
Tatăl lui era Eugeniu Parghel, argeşan din Câmpulung Muscel. „Culmea este că în viaţă cele două Câmpulunguri s-au cam întâlnit la un moment dat (soţia sa, Anca Parghel, era din Câmpulung Moldovenesc, n.r.).

Sunt născut la Iaşi, dar părinţii mei au locuit la Hârlău. Mama mea a fost soră de ocrotire la Cernăuţi şi, când au venit ruşii, şcoala de la Cernăuţi s-a refugiat la Timişoara. Mama a stat o perioadă acolo, a fost soră de ocrotire în Munţii Apuseni. Acum s-ar spune, cred, asistentă de ocrotire.

Îşi alesese această specialitate cunoscându-le pe toate celelalte, şi asta i-a fost în avantaj. În cantonul despre care vorbeam, unde am locuit copil fiind, ea suplinea un doctor perfect. De multe ori, iarna, acesta nici nu mai venea, că era zăpadă, se şi temea, că erau lupi. Să nu uiţi niciodată de unde ai pornit, este unul dintre sfaturile pe care le-am primit, le-am urmat şi pe care le şi dau la rându-mi. La fel şi cel cu «Lăuda-ţi-vă copiii!». Nu ştiţi cât face o mânuţă pe creştetul unui copil, chiar dacă tu nu înţelegi ce pictează el, din ce face el.

Când aveam 6 luni, tata era inginer silvic în Belceşti şi guvernul trimisese surori de ocrotire din toată ţara în zone afectate de foamete, căci se murea de foame prin 1947. Pământul era ars, era secetă şi ţăranii ar fi avut ei rezerve, că ţăranul român nu se lasă luat prin surprindere, ar mai fi avut el carne de porc la borcan, dar trecuseră şi 2.000.000 de soldaţi ruşi prin zona aceea şi au luat tot, nu le-au lăsat nici apa. Mama, ca soră de ocrotire, a trebuit să vină şi ea aici. Era extraordinar de vrednică în ciuda tinereţii şi a acceptat să meargă cu tata. Cei de la cantonul unde fusese tata repartizat au întrebat ce era mama şi, când au aflat, s-au bucurat, aveau nevoie de cadre medicale, deoarece nimeni nu voia să meargă acolo. Astfel, doi soţi cu un copil de 6 luni au mers în acel decembrie pe Neagra, în coada lacului Bistriţa.

Cantonul forestier era săpat în marginea pădurii cu lama excavatorului, iar acolo au fost ridicate 14 cabane exclusiv pentru cei repartizaţi acolo. Tata era mereu în pădure, venea noaptea târziu. Acolo a început destinul copilăriei mele, era o exploatare formidabilă. Eu şi încă un maramureşean eram singurii copii din zonă.

M-am trezit cu o mamă care avea grijă de mine cu o mână şi cu cealaltă picta. Am şi acum o icoană pictată de ea, o Madonă italiană. Am păstrat-o. Mama îşi adu­cea aminte ce vremuri grele erau. Era îndrăgită de oamenii din împrejurimi, pentru că nu exista să vină ci­neva cu o problemă, de la copil otrăvit la o naştere, un picior sfărâmat, om lovit sau altceva. Au venit şi ciobani odată, prilej cu care am făcut prima mea excursie. Aveam 3 ani. Erau trei tineri vlăjgani, care arătau ca nişte daci, cu nişte sumane imense, cu un cal de mun­te, un huţui, care urcă pieptiş, şi m-au luat pe mine, şi pe mama cu ei. Ciobanul, tatăl lor, era bolnav, ştiu că am urcat serpentine vreo jumătate de zi. Am ajuns apoi pe un platou şi acolo a fost ca-ntr-o po­veste. Ţin minte că erau linguri de lemn cât mine, ca­şuri de 40 de kilograme. Atunci am văzut un cioban cu plete într-un pat cu blănuri de oaie şi de lup, foarte plă­cut, care a vorbit mult cu mama. L-a consultat şi i-a spus ce are. Dădea diagnosticul cu care te puteai duce oriunde”, ne-a povestit Virgiliu Parghel despre copilăria sa.

A fost invitat să expună la Galeria Ana, din Strada Ermil Pangrati, care se învecinează cu atelierul maestrului său, Corneliu Baba. „Pentru mine a fost impresionant, eu ţin la aceste semnificaţii. Dar să ştiţi că am avut şi o expoziţie într-un apartament, şi m-am gândit să scriu despre fiecare tablou în parte, povestea fiecăruia. După câteva mici eseuri mi s-a deschis astfel apetitul spre rememorări, dar dacă vorbesc tehnic devin abstract şi cel căruia mă adresez poate fi nedumerit total. Mi-am amintit când am făcut tabloul, cine mi l-a inspirat, am vorbit despre maeştri români, despre şcolile de artă care m-au influenţat în timp, despre mici întâmplări. Expoziţia de la Ana este una cu ceea ce am ales din toţi anii în care am pictat. Galeria este una mică, aproape nebăgată în seamă.

Viaţa mea este un şir de întâlniri extraordinare. Cu mama mea, maeştrii de la Iaşi, Corneliu Baba, cu Anca. Iată, la aproape doi ani de la plecarea ei, se pare că are grijă de mine şi de acolo. Şi-a spus că mi-ar trebui un om la fel ca mine cu care să-mi duc bătrâneţile. Iar soarta mi-a scos în cale omul potrivit. Sunt mulţi cei care îşi caută sufletul-pereche, şi-l caută, şi-l caută, apelează la orice. Dar el vine când vrea el, nu când vrei tu. Nu poţi cu nimic să grăbeşti poşta lui Dumnezeu, care vine spre tine dacă şi tu stai unde trebuie.

Am cunoscut-o pe Doina Lavric, suceveancă minunată, originară din zona Dorohoiului. Ea a făcut Filologia la Suceava, dar de ani buni şi-a urmat vocaţia de a cânta. Scrie, face cronici personale, a colaborat la reviste. Are şi o prezenţă scenică deosebită. A şi cântat cu Grigore Leşe. Ea are meritul de-a mă fi întors la rădăcini, la Suceava şi-i rămân recunoscător. De asemenea, sunt fericitul bunic a două fetiţe minunate, ale băiatului meu, Ciprian, şi mă bucur astfel de fiecare zi pe care Dumnezeu mi-o dăruieşte”.

Colecţionar avizat
A urmat cursurile Liceului de Muzică şi Arte Plas­tice „Octav Băncilă”, din Iaşi, unde a fost ad­mis în 1969. Şi-a format aici o solidă cultură muzicală, teatrală şi plastică. A obţinut rezultate de excepţie, ocupând locul I la examenul de bacalaureat susţinut în 1973. În 1975 a reuşit să fie admis, având chiar şansa de a fi repartizat la clasa maestrului Corneliu Baba, personalitate de prim rang a picturii româneşti contempora­ne, care a avut o înrâurire majoră în forma­rea tânărului student. Din 1985 a devenit un portre­tist de excepţie şi participă la majoritatea manifestărilor expoziţionale. Căsătorit cu cântăreaţa de jazz Anca Parghel din 1976, artistul a participat la toate festivalurile de profil şi la concertele acesteia. După 1989, Virgil Parghel şi-a găsit locul în învăţământul superior de specialitate. A că­lă­torit mult în străinătate, a văzut muzee şi expo­ziţii care, toate, i-au lăsat o puternică impresie.

Contactele cu diverşi colecţionari şi anticari l-au transformat într-un avizat colecţionar de obiecte vechi şi preţioase. Anticariatul şi consignaţia sunt locuri familiare pentru artist.