La sfarsit de an se fac clasamente cu ce a fost bun sau rau in toate cele 12 luni. Bilanturi. Pentru ca o sa tot cititi clasamente, pentru ultimul jurnal de cinefil din 2006 am ales sa descriu trei secvente legate de film, dar scoase din realitate, pe care le-am trait anul acesta si despre care n-am scris inca.
La sfarsit de an se fac clasamente cu ce a fost bun sau rau in toate cele 12 luni. Bilanturi. Pentru ca o sa tot cititi clasamente, pentru ultimul jurnal de cinefil din 2006 am ales sa descriu trei secvente legate de film, dar scoase din realitate, pe care le-am trait anul acesta si despre care n-am scris inca. Un alt fel de bilant. Pentru a evita orice clasament, prezentarea e in ordinea alfabetica a protagonistilor.
Statea cuminte pe un scaun in holul Hotelului Lido. Stia ca trebuie sa participe la o conferinta de presa, doar ca jurnalistii nu sosisera inca. Pentru ca parea fo
arte stinghera, m-am apropiat si-am intrebat-o daca are nevoie de ceva; i-am explicat ca se va mai intarzia putin, caci noi - jurnalistii - fuseseram anuntati cu mai putin de o ora in urma. Mi-a raspuns graseiat, intr-o engleza in care impingea vocalele pe nas: "E OK, astept! Doar ca mi-e foarte foame, n-am mancat nimic de la pranz, am cantat, am avut emotii si-acum resimt oboseala". N-aveam nimic de mancare in geanta si n-am putut s-o ajut. N-am vrut nici s-o deranjez mai mult si n-am insistat cu intrebarile, urma oricum conferinta de presa. Era una din actritele fetis ale lui Almodovar, Victoria Abril.
O mana mica si grasuta se misca in ritm tiganesc dupa acordurile unei viori. "Some Romanian feelings." Apoi capul se inclina jucaus pe ritmul cantecelului inspirat din chansonete ("Doar s-a nascut in Franta, nu?"). Versurile vorbeau despre un bebelus care plange si pe care doar bunicul, intr-o singura zi, l-a vazut razand. Gura cu buze carnoase se deschidea doar pe primele sunete la fiecare nou vers, dar nu rostea nimic. Precum parintii care au invatat poezia cu copiii si o rostesc in minte in timp ce micutii o spun la serbare. Mai era si-un zambet ca de copil care-ti arata cea mai noua jucarie realizata din cubuletele lui. Muzica... Francis Ford Coppola prezentand jurnalistilor cantecul pe care l-a scris pentru nepotica sa cea noua, fiica Sophiei.
Parea rece si afurisita. Se uita la mine cu niste ochi albastru-gri atat de patrunzatori incat mi-era un pic teama. Nu mai stiu de la ce intrebare, drept raspuns, mi-a povestit ca a trecut prin asa de multe necazuri incat nu mai plange. Am insistat. Nu-si aducea aminte cand a plans ultima oara. Cand spunea astea, mangaia cu palma un sal de casmir, crem- moale si pufos, pe care-l asezase pe fotoliu langa ea. I-am urmarit mana, ea mi-a vazut privirea si-am simtit nevoia sa adaug ca gestul tradeaza o nevoie de afectiune. Apoi am inceput sa povestim despre familie si am depasit cu mult timpul alocat interviului. Vanessa Redgrave intr-un hotel la Cluj, in timpul TIFF.
Acestea sunt secventele mele preferate din intalnirile "cu strainii" de anul acesta. Ii arata pe oamenii aia mari pe care-i iubim pe ecrane, asa cum sunt ei acasa, mai bine decat ne-ar putea ei povesti in zeci de ore de interviuri. Mai am la colectie si cateva secvente "cu romani". Dar despre ele, in prima saptamana a anului viitor.
Sa aveti un an bun in care sa va faceti amintiri frumoase pentru mai tarziu!
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc
Accept
