Ţiganiada, o luptă tragică, zguduită de râs

S-a spus despre Ion Budai Deleanu – un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene – că prin anvergură cultu­rală şi modernitate în gândire şi-ar fi depăşit contemporanii. S-a aliniat preocupărilor Şcolii Ardelene, întocmind, între altele, o monografie a Bu­co­vinei (1794) şi o consistentă operă istorică, lingvistică şi lexicografică. Pentru a se documenta temeinic, din surse originare, a învăţat, pe lângă limba germană, franceza, italiana, po­lona, greaca şi latina. Cu o pre­gă­tire umanistă temeinică, a aderat la programul cultural iluminist al Şcolii Ardelene, pe care şi l-a însuşit, mo­dernizându-l. Studiile sale istorice şi lingvistice sunt subordonate ideii de unitate naţională. Prin opera sa poe­tică însă a depăşit dezideratul Şcolii Ardelene, acela de a fi un deschizător de drum, şi a îmbogăţit literatura română cu prima sa capodoperă, "Ţiganiada", comparabilă cu opere europene încorporate valorilor universale. În "Dicţionarul general al literaturii române", "Ţiganiada" este considerată în întregul ei "opera poe­tică cea mai importantă a literaturii române premoderne".

Prin "Ţiganiada", poem eroi-co­mico-satiric, Budai Deleanu înscrie un moment de trecere, de evoluţie în is­toria spiritualităţii româneşti. Prima va­riantă a lucrării, definitivată în jurul anului 1800, este numită de autor "iz­vo­ditură noao şi orighinală ro­mâ­nească" şi cuprinde note de subsol explicative adresate mai degrabă cititorilor neavizaţi. În a doua versiune, desăvârşită în 1912, notele de subsol, atribuite unor comentatori fictivi, se adresează unor spirite emanci­pate şi devin, pe alocuri, comice prin excesul de gravitate. Oricum, textul, citit fără aceste comentarii, pierde semnificaţii esenţiale. Autorul spune în "Epistola închinătoare către Mitru Pe­rea" (anagramă pentru Petru Ma­ior) cum trebuie citită opera sa, şi anu­me: "Cu oarecări luări-aminte, că­ci ştiu bine că vei înţelege ce am vrut eu să zic la multe locuri, unde prin ţigani să înţeleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oa­r­e­când". Poveştile "Ţiganiadei" sunt pla­sate în perioada domnitorului mun­tean Vlad Ţepeş, care îi adună pe toţi ţiganii din ţară, le promite pământ şi îi înarmează contra turcilor. Când primesc armele, în ţigani este trezit sentimentul de fidelizare şi respon­sabilizare faţă de comunitatea na­ţională, ceea ce domnitorul îşi şi dorise. Oastea ţigănească este ţinută sub control de Vlad Ţepeş şi îndrumată să se aşeze la Spăteni, undeva între Flămânda şi Inimoasa, după cum ni se explică. Toponimia indică foamea permanentă şi nevoia de curaj care e o urgenţă la fel de mare ca şi mâncarea. Urmează epopeea călătoriei propriu-zise, împestriţată cu gâlcevi, dispute, contradicţii, or­golii, ţâfne şi patetizări pe cauze mici. Unii pretind să fie îmbrăcaţi în fir din cap până în picioare, ca să nu-i poată tăia turcii, alţii vor să sape gropi în care, atunci când vor da năvală, duşmanii să plonjeze şi să moară pe loc. O altă mostră de burlesc este că Vlad Ţepeş ispiteşte de câteva ori vitejia ţiganilor, atacându-i pe nepusă masă, iar atunci când turcii vin de-adevăratelea, oastea crede că e tot Vodă care îi încearcă şi se fac de râs. Toate acestea sunt justificate şi de incapacitatea – intrinsecă etniei – de a se conforma rigorilor unei discipline elementare. Ochiul vigilent al autorului priveşte acest spectacol cu umor şi ironie, tonul grav are efecte comice. "Ţiganiada" este o parodie a epo­peii eroice. Intervine însuşi Sa­ta­na, care se află de partea turcilor şi o răpeşte pe frumoasa Romica, lo­god­nica tânărului Parpanghel. Ca un adevărat erou, acesta porneşte în căutarea iubitei sale, pe care o găseşte într-o pădure transformată de forţele răului în închisoare pentru dezertorii din armata muntenească. Parpanghel capătă puteri nemaivăzute după ce bea apă dintr-un izvor vrăjit. Cum răul îşi conţine întotdeauna antidotul, sfinţii îi ajută pe creştini şi astfel, având de partea lor forţa binelui, aceştia obţin în final victoria, iar Sa­ta­nei i se aruncă apă sfinţită în ochi. Parpanghel este protagonistul unei călătorii iniţiatice. La nunta sa cu Ro­mica, toată lumea află povestea că­lătoriei sale aventuroase. În acelaşi timp, se proiectează înfiinţarea unui nou stat ţigănesc. Contradicţiile aprinse şi pătimaşe asupra formei de gu­vernământ căreia urmau să i se su­pu­nă membrii comunităţii de­ge­ne­rează într-o bătaie cruntă, "ornată" cu păruieli, poale în cap şi delicii verbale ca la uşa cortului.

Examinarea con­vingerilor po­litice ale celor în­căie­raţi este la fel de comică precum atri­buirea însuşirilor cavalereşti lui Par­panghel. Şatra e incapabilă să defi­le­ze ordonat până la capăt, iar autorul induce ideea că, în final, ţiganii revin la sarabanda lor originară. Savuroase sunt re­pre­zentările lumilor miraculoase de dincolo. Într-un colţ al Iadului: "Văzui pe toţi dracii-n pielea goa­lă,/ Cu coarne-n frunte, cu nas dă câ­ne/ Păstă tot mângiţi cu neagră smoa­lă, Brânci dă urs având şi coade spâ­ne,/ Ochi de buhă, dă capră picioare,/ ş-arepi de liliac în spinare//", pe când în Rai: "Dealurile şi coastele toate/ Sunt dă caş, dă brânză, dă slănină,/ Iar munţii şi stânce gurguiate,/ Tot de zahăr, stafide, smochine!... Dă pe ramurile de copaci/ Spânzură covrigi, turte, colaci". Până la urmă, epo­peea povesteşte un drum zadarnic spre niciunde, întrucât Atotputerni­cul îi transmite lui Vodă, prin Ar­han­ghelul Gavriil, că: "... hotărât este să mai paţă/ Norodul lui încă vreme lun­gă/ Jugul turcesc...". Iar oastea cântă măr­şăluind, jeluind şi implorând să li se aşeze cumva soarta: "Du-ne (stri­gând), măcar în ce parte,/ Ori la sl­o­bo­zie sau la moarte!".