Un roman pentru îndrăgostiţi

"Fiul risipitor" farmecă şi tulbură în aceeaşi măsură

În luna martie 1910 se năştea, în co­muna Blejoi din judeţul Prahova, Nicolae Bogza. La 20 de ani a absolvit Li­ceul Militar de la Mănăstirea Dealu, iar doi ani mai târziu, şcoala Mi­litară de Ofiţeri de la Sibiu. Timp de şase ani a fost ofiţer al Armatei Ro­mâne, după care, renunţând la ca­riera mi­litară, a ales să se dedice scri­sului. A hotărât, de asemenea, să se numească Radu Tudoran, pentru ca sem­nătura sa literară să nu inducă aso­cieri cu fratele său mai mare, Geo Bog­za.

Avea 30 de ani când i-a apărut pri­ma carte, "Oraşul cu fete sărace". Anul următor, a apărut sub se­m­nă­tu­ra lui Radu Tudoran, un roman demn de toată atenţia, "Un port la răsărit", ("strâns între stepă şi malul Nistrului"), ignorat însă de critica literară a vremii. Cum ignorat avea să fie şi autorul însuşi, în anii următori, de după instaurarea comunismului.

Ca publicist, Radu Tudoran a semnat articole în care critica pe faţă extre­mismul de dreapta, dar şi-a exprimat dezacordul şi faţă de politica Uniunii Sovietice, de care, astfel, s-a desolidarizat. De aici i s-a tras "uitarea", conul de umbră în care a fost ascuns scriitorul, aşa, pentru orice eventua­litate, să nu deranjeze. Nu a fost ares­tat din motive politice, dar a fost ignorat ca scriitor.

Pentru a rămâne totuşi în priză directă cu literatura, în favoarea căreia renunţase la cariera militară, Radu Tudoran a tradus intens, în special autori sovietici. Această formă de întemniţare care îi permitea să se plimbe liber pe străzi a provocat în Radu Tudoran dorinţa de a pleca în lume, cât mai departe, dorinţă întru împlinirea căreia şi-a construit o corabie, la Brăila, unde s-a stabilit o vreme.

A plecat într-o călătorie în jurul lumii, cu o corabie construită din cuvinte, prin puterea minţii sale. Şi-a luat numele căpitanului Anton Lupan, iar călătoria sa răzbunătoare s-a numit "Toate pânzele sus". A revenit astfel, în literatură, în 1954, cu acest roman pentru tineret, devenită cea mai cunoscută carte a sa, despre care criticul literar Alex Ştefănescu spune că "s-a dovedit a fi o bombă a farmecului literar, cu explozie întârziată", întruchipând o parte din biografia virtuală a scriitorului.

Întreaga sa putere creatoare a fost dedicată seriei de  romane intitulată "Sfârşit de mileniu", scrisă de-a lungul ultimilor 20 de ani din viaţă. Este vorba despre o frescă a societăţii româneşti din secolul al XX-lea, ori­ginală şi complexă, proiectată între copertele celor şapte romane care întregesc ciclul: "Casa domnului Alcibiade" (1978), "Retragerea fără torţe" (1982), "Ieşirea la mare" (1984), "Victoria neînaripată" (1985), "Privighetoarea de ziuă" (1986), "O sută una lovituri de tun" (1989), "Sub zero grade" (apărut postum, în 1994).  "Sfârşit de mileniu" reprezintă o tentativă de a cuprinde panoramic mari secvenţe din istoria României. Şi tehnica folosită este aceeaşi: în prim-plan evoluează personaje fictive, iar dincolo de ele, undeva departe, se zăresc personaje reale, cunoscute din cărţile de istorie. (Alex Ştefănescu, "O istorie a literaturii române contemporane".)

În 1947, a apărut la Bucureşti romanul intitulat: "Întoarcerea fiului risipitor", reeditat apoi cu titlul simplificat. Cartea, în reeditările din 1970 şi până astăzi, a devenit "Fiul risipitor". Un roman de dragoste care a răvăşit sensibilitatea şi conştiinţa multor cititori, din generaţii succesive, un roman de referinţă pentru literatura de care au nevoie oamenii îndrăgostiţi, "Fiul risipitor" farmecă şi tulbură în aceeaşi măsură. S-a spus şi s-a scris că ar fi un roman comercial, probabil tocmai pentru că a avut un impresionant succes de public.

Este o carte scrisă cursiv, dens şi atrăgător - ca toate celelalte romane ale lui Radu Tudoran -, care are la bază parabola biblică a fiului risipitor, cel pentru care s-a tăiat viţelul cel gras, spre revolta nedumerită a celor fără de păcat, care ridică piatra. Personajele centrale sunt el şi ea, doar că ea se numeşte Eva, iar el este El şi atât, fără nume.

"Fiul risipitor" este o poveste de dragoste posibilă în orice timp, oriunde în lume. Se iubesc ne­bu­neşte, dar El pleacă mereu, spu­nân­du-i "mă voi întoarce", iar ea... aşteaptă. Este iubirea fără sfârşit, la care el revine constant, pentru că ea îl iartă şi îl acceptă necondiţionat. Adolescentă, "la vârsta când o fetiţă în­cepe să semene a femeie", Eva, sin­gu­ratică, înconjurată de o familie in­di­ferentă, se refugiază în braţele lui ex­perte. Erotismul zvâcneşte dureros de dulce în fiecare milimetru de fiinţă, El ar vrea să facă dragoste pe o masă radioscopică, ca să vadă ce se întâmplă înăuntrul ei.

El devine stăpânul absolut. Cel care îi spune: "Am să te apăr, am să mă lupt pentru tine şi cu oamenii, şi cu sfinţii! Am să dărâm munţii, am să sec mările, am să cobor luna pe pământ, am să opresc Soarele din mers - şi dacă tot n-o fi de ajuns, atunci... atunci am să mă însor cu tine!". Eva se căsătoreşte însă, până la urmă, cu domnul Otto von Steel, "fiul cel bun", căruia nu are a-i face nici un reproş, dar pe care îl părăseşte când El revine.

Sfâşiată de aşteptare, torturată de iubirea ei de dincolo, consumată de incertitudini, Eva ar vrea să îl repingă pe El, dar încercarea îi este mereu învinsă de ceva mai puternic: iubirea. Personajele sunt pătimaşe şi autodevorante, Eva uită că vrea să îl uite, iar în fiul risipi­tor se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. Chemat de spiritul nomad, o pă­ră­seşte când nu mai are ce risipi. Chinuit de dor şi de remuşcare, se în­toarce. "Te-am aşteptat mai mult decât un câine". "Să nu-ţi fie frică. Am să mă întorc întotdeauna." Eva ştie în­demnul biblic de a ierta din tot sufletul şi îl respectă, pentru că iubirea îi dă această forţă. Forţa de a îndura până la finalul romanului, când Eva, printre ruine, gropi şi felinare stinse, simte privirea lunii direct în inima sa sfâşiată şi scânceşte: "Iubitul meu, iubitul meu! De ce ai plecat? Vino, într-o zi când ai să vrei, te aştept, cât de târziu...". Pe lângă ea trecea un muzicant orb, dus de pulpana hainei negre de către un copil blond.
Radu Tudoran a murit în noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni. Ne alăturăm celor care cred că reeditarea cărţilor sale îl vor pune pe autor în lumina pe care o merită.



Alături de poetul Mircea Dinescu, în 1991