Un spirit poetic abisal, însetat de absolut

Răzvan Voncu este cunoscut de studenţii şi absolvenţii Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti drept un specialist în literatura română veche. Înclinaţiile sale au însă multe alte direcţii, îndreptându-se către literatura modernă, contemporană şi spre studii culturale.

Este semnatarul unei consistente - din toate punctele de vedere - prefeţe la volumul "Moartea căprioarei", care apare miercuri, 2 decembrie, în colecţia Biblioteca pentru toţi. Ne-a vorbit despre arta poetică a lui Nicolae Labiş şi despre locul pe care acesta îl ocupă în istoria literaturii române postbelice.


Jurnalul Naţional: Ca stil, unii critici literari îl "acuză" pe Labiş că a oscilat între Rimbaud şi Maiakovski. Un amalgam straniu între "l'enfant terrible" şi rebelul angajat (politic sau nu). Dumneavoastră pe care dintre cei de mai sus îl consideraţi mai aproape? Sau poate vedeţi alte influenţe...

Răzvan Voncu: Ar fi bine dacă discuţiile pro sau contra lui Labiş s-ar purta la nivelul stilului poetic. Din păcate, ele se poartă mai ales la nivelul angajamentului politic al scriitorului, făcându-se abstracţie de vârsta la care s-a exprimat acest angajament şi de contextul politic imposibil în care acest talent a fost silit de destin să se manifeste. Labiş însă chiar aşa a fost: un amalgam original între o conştiinţă romantică, revoltată de nedreptate, şi un spirit poetic abisal, turbulent, însetat de absolut şi atras de otrava poeziei.

Labiş era în egală măsură ispitit de fenomenul colectiv al revoluţiei şi de cel, strict personal, al poeziei. Nu e vina celui care debuta la 15 ani că singura înfăţişare a revoluţiei care îi era cunoscută era aşa-zisa "revoluţie" comunistă.

Zborul i s-a frânt imediat după decolare...
Coincidenţă sau nu, şi Rimbaud, şi Labiş şi-au încheiat brusc cariera la 21 de ani. Primul rupând-o cu poezia şi apucându-se de comerţul cu sclavi, cel de-al doilea trecând într-o altă dimensiune. Contestaţi, adulaţi, amândoi parte importantă din perioada literară pe care au reprezentat-o. În contextul deschizătorului de drum pe care au apucat colegii săi de generaţie, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag etc., Labiş unde se situează?

Marea diferenţă dintre destinul lui Rimbaud şi cel al lui Labiş şi, în acelaşi timp, marea neşansă a poetului nostru a constat în metabolismul său poetic.

Rimbaud a avut un metabolism extrem de rapid, a "ars" repede, astfel că la 21 de ani, când a abandonat literatura, opera sa poetică era încheiată. De aceea, el nu este un precursor, ci un reper al simbolismului. Labiş al nostru era un poet destinat unei lungi cariere, pentru care se şi pregătea, de altminteri. Însă, vai!, zborul lui s-a frânt, practic, imediat după "decolare"...

Această neîmplinire ne obligă astăzi să îl considerăm doar un precursor, al cărui curaj estetic prefaţează o epocă de mare poezie. Nicolae Labiş a încercat pe cont propriu multe dintre inovaţiile pe care generaţia '60 le va transforma în poezie. Nu a avut timp să facă mai mult. Autenticitatea căutărilor lui totuşi e suficientă pentru a-i rezerva un loc de gală în istoria literaturii postbelice.

Labiş a fost prea puţin editat după '89, dar nu numai. Ca poet exponenţial al "noii literaturi", el a murit, de fapt, ca autor interzis. Cum vă explicaţi că toate generaţiile, de la cei care acum au vârsta lui Labiş, dacă ar fi trăit, la adolescenţi, îi ştiu pe de rost poeziile, fie că-i vorba despre "Moartea căprioarei" sau despre "Dans"? Această din urmă poezie şi "Am iubit" au fost puse pe muzică de Ducu Bertzi, respectiv Mihaela Bustuchină...

Sunt două, dacă nu trei chestiuni diferite. Prima, a editării operei sale. N-aş spune că a fost puţin editat, în raport cu cât de puţin au fost editaţi alţii (Ioan Alexandru, bunăoară). În fond, acum, după 1989, apar primele ediţii ale prozei, teatrului şi folcloristicii sale. Însă toate aceste ediţii au fost realizate la edituri marginale, în tiraje confidenţiale şi, din această cauză, n-au pătruns în conştiinţa literară. Nu vreţi să vă povestesc ce dificultăţi am avut în a mi le procura.

Această ediţie în colecţia Biblioteca pentru toţi, sub egida Jurnalului Naţional, este prima adevărată, după mai bine de două decenii! Sincer să fiu, am rămas descumpănit când am aflat că urmează să apară. Mi-am şi spus: "Uite, domnule, că Marius Tucă nu glumeşte. Mişcarea de rezistenţă nu e o găselniţă de marketing, omul acesta chiar face ce spune...".

A doua chestiune e cea a statutului lui Labiş în 1956, când, în contextul reprimării revoluţiei maghiare şi al restalinizării, poetul începuse să fie privit cu ochi răi de tartorii propagandei de partid. E adevărat că, la jumătatea anului, tânărul scriitor trăia euforia receptării favorabile a volumului său "Primele iubiri". Însă volumul respectiv fusese predat editurii cu un an mai înainte, în 1955!

În decembrie 1956, înainte de accidentul care i-a pus capăt zborului, volumul "Lupta cu inerţia" era deja blocat de cenzură şi avea să apară postum, doi ani mai târziu, bine "periat", astfel încât să îşi piardă caracterul dinamitard. Starea de euforie bahică în care Labiş trăia în ultimele sale săptămâni de viaţă nu este fără legătură cu soarta nefericită a acestei cărţi.

Cea de-a treia este problema popularităţii. Personal, nu sunt sigur că Labiş mai este la fel de popular ca în urmă cu trei-patru decenii. Sondajele de sociologie literară, atâtea câte sunt, nu îl indică printre primele preferinţe poetice ale tinerilor. Însă este sigur că el rămâne încă destul de popular, mai ales pentru un poet mort în urmă cu 53 de ani (Doamne, cum trece timpul!), înainte de a lăsa o operă închegată. Categoric că transformarea unor poezii în cântece folk, de nişte cantautori cu gust şi sensibilitate poetică, a contribuit la această popularitate peste timp.

Nu a căutat şi nu s-a bucurat de privilegii
A avut Labiş avantaje de pe urma faptului că a scris poezie angajată sau era vorba despre o credinţă sinceră în "idealurile comunismului", generată de candoarea vârstei? Unii contemporani ai săi l-au detestat, pentru că era în graţiile lui Mihail Sadoveanu, un potentat politic al vremii, care-l susţinea din umbră...

Cercetând presa vremii, consultând monografiile şi parcurgând cu un ochi avid mărturiile prietenilor săi (de unul dintre ei, marele poet Gheorghe Tomozei, am şi fost apropiat), nu am avut impresia că Labiş ar fi avut duşmani. Mărunţi cârtitori, da, mediocri colegi la şcoala de literatură, fără îndoială. Însă simpatia îl înconjura pe poet oriunde s-ar fi aflat.

Unul dintre motivele acestei simpatii generale era tocmai sinceritatea credinţelor şi idealurilor sale. N-am nici o îndoială că Labiş, până prin 1955, a crezut sincer în idealurile comunismului, care, la nivel declarativ, erau generoase. Sinceritatea se vădeşte prin faptul că poetul nu a căutat şi nu s-a bucurat de privilegii. Nu s-a străduit niciodată să obţină premii (foarte bănoase, în epocă), nici să publice la Scînteia şi cu atât mai puţin ca, la adăpostul lozincilor comuniste, să stea la Castelul Pelişor şi să doarmă în patul Reginei Maria.

Relaţia sa cu Sadoveanu nu i-a dezonorat nici pe unul, nici pe celălalt. Labiş nu admira în Sadoveanu pe potentatul comunist, ci pe marele scriitor, "continentul" Sadoveanu. Să nu uităm niciodată, atunci când vorbim despre participarea lui Mihail Sadoveanu la actele puterii comuniste, că vorbim despre un prozator uriaş, unic în literaturile europene (din păcate, şi intraductibil). Sprijinirea lui Nicolae Labiş este una dintre faptele meritorii ale lui Sadoveanu.

Este, pe rând, poet, dramaturg, prelucrător de folclor...
Labiş a lăsat o mulţime de manuscrise pe la prieteni (sau mai puţin prieteni). Proiecte neterminate... Poate unele s-au şi pierdut. A apucat să scrie nu doar poezie, ci şi proză, dramaturgie, cochetând chiar cu folcloristica. S-a exprimat vreodată în ceea ce privea devenirea lui literară? Din proiecte se întrezărea altă direcţie, în afară de poezie?

Unul dintre elementele prin care Labiş anticipează demersurile generaţiei lui Nichita Stănescu este şi această polivalenţă. Labiş nu e un poet care scrie şi proză sau teatru. El este, pe rând, poet, prozator, dramaturg, culegător şi prelucrător de folclor. Din nefericire, pentru alte modalităţi decât poezia a avut şi mai puţin timp. Dacă e să mă hazardez, aş spune că avea talent şi pentru teatru. Un teatru de idei şi epic, în maniera Brecht.

Mărturisiri literare a făcut mai ales prietenilor. În epocă, se puteau publica asemenea texte numai dacă erau 100% devotate idealurilor comuniste, adică dacă se alcătuiau din şiruri nesfârşite de lozinci. Labiş reflecta foarte profund la literatură şi la rostul său în literatură. Dacă e să îi credem pe prietenii săi, nota acestor reflecţii era maturitatea.

A trăit puţin, dar numai pentru poezie...
Se ştie cum scria? Spontan sau laborios?

Se ştie că era un poet cu o bogată inspiraţie. În acelaşi timp, îşi lucra îndelung textele. "Lupta cu inerţia" a beneficiat, de pildă, de nu mai puţin de trei versiuni. Nu uitaţi că vorbim despre un scriitor plecat dintre noi la 21 de ani!

Dincolo de oboseala existenţială, golul interior şi exterior, inutilitatea efortului, sentimentul morţii - motive des întâlnite în poezia lui Labiş, dar atât de actuale -, ce altceva îl poate atrage pe cititor să-i (re)citească opera?

Labiş e mai actual acum, paradoxal, decât era în anii '80. Dincolo de temele şi fantasmele despre care vorbiţi, cred că elementul esenţial care îi face - şi îi va face şi de-acum încolo - pe cititori să deschidă cărţile sale îl reprezintă intensitatea şi autenticitatea trăirii poetice. Omul acesta a trăit puţin, dar cât a trăit a trăit numai pentru poezie şi pentru comunicarea umană intensă pe care aceasta o prilejuieşte.

"Labiş chiar aşa  a fost: un amalgam original între o conştiinţă romantică, revoltată de nedreptate, şi un spirit poetic abisal, turbulent, însetat de absolut şi atras de otrava poeziei. Labiş era în egală măsură ispitit de fenomenul colectiv al revoluţiei şi de cel, strict personal, al poeziei. Nu e vina celui care debuta la 15 ani că singura înfăţişare a revoluţiei care îi era cunoscută era aşa-zisa «revoluţie» comunistă"
Răzvan Voncu