Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În toiul verii, un fotograf "altfel" s-a gândit să aducă în arşiţa Bucureştilor nişte Urşi! Şi nu de oricare, ci, unii cu rădăcini vechi de mii de ani! Sunt urşii din tradiţiile românilor, cei care în toiul iernii sperie răul, ori vechiul an şi fac potecă pentru un an nou, unul pe care mereu ni l-am dorit mai bun.
Mascaţi, urşi, oameni, faze, credinţe, idei, România tradiţiilor surprinsă de un modernism...ciudat, urşi. Miercuri seara a avut loc la sediul Institutului Cultural Român(ICR) cea de-a 3-a întâlnire din cadrul proiectului "Fotografia în cuvinte", iniţiat de ICR, având Jurnalul Naţional partener media.ÎN CĂUTAREA TRADIŢIILOR
Dragoş Lumpan a fost în centrul atenţiei joi seara. Fotograful a abandonat pentru câteva ceasuri privitul din spatele aparatului de fotografiat şi s-a oferit pe sine ca subiect de studiu. "Urşi şi alte măşti", proiectul care l-a adus la ICR pe fotograf. Tebuie spus că fotografiile din expoziţie sunt rodul unei munci nebune de 5 ani.
Vintileasca, Ruginoasa, Rotaria, Comăneşti, Dofteana, Dărmăneşti şi Crasna sunt localităţile în care fotograful a căutat să găsească urmele unei tradiţii cu rădăcini precreştine. Povestea imaginilor spusă chiar de autor are o notă aparte, este tristă şi veselă în acelaşi timp. Uneori te sperie, alteori te pune pe gânduri. O poveste despre ADN-ul românesc înscris nu în sânge ci în tradiţii, în obiceiuri, în felul nostru de a fi.
Dragoş Lumpan spune despre proiectul său: "«Urşi şi alte măşti» spune coerent şi detaliat o poveste foarte puţin cunoscută. Cu toţii ştim obiceiurile de Anul Nou; mai mult, uneori suntem asaltaţi de acestea, devenind chiar obositoare... Am fost obişnuiţi să vedem obiceiurile de Anul Nou «la pachet» cu «luna cadourilor». De multe ori mass-media «ne-a ajutat» să le percepem ca pe un fel de «Cântarea României» de iarnă.
Considerăm că acest punct de vedere este unul superficial, în mare parte fals şi nefast. Considerăm că proiectul «Urşi şi alte măşti» va ajuta la o înţelegere mai bună, mai profundă a obiceiurilor de anul nou din România contemporană. Proiectul încearcă să scoată aceste obiceiuri din zona pseudo-folclorului excesiv pus pe tapet şi să le arate cât mai bine dimensiunea reală. Acest demers este compus din fotografii, un mediu apropiat privitorului contemporan.
Proiectul «Urşi şi alte măşti» spune o poveste veche - de peste câteva mii de ani - aşa cum nu a mai fost spusă: într-o cheie sinceră, profundă prin abordare, uşor «de citit» prin formă".
OBICEIURI DEVENITE SPECTACOL
Obiceiul "Urşilor" se mai păstrează în doar câteva zone ale României, mai ales în Moldova şi Bucovina. Obiceiul cu rădăcini precreştine s-a schimbat în timp. A evoluat. În sate, se prea poate să semene destul de mult cu originalul. În zonele din apropierea oraşelor, după cum afirmă şi Dragoş Lumpan, lucrurile s-au cam schimbat.
"O parte din aceste obiceiuri se ţin încă în mediul rural, într-o atmosferă oarecum apropiată de cea din vechime. O parte a populaţiei locuieşte în oraşe; astfel aceste obiceiuri au migrat şi s-au adaptat la viaţa urbană. Aceste obiceiuri precreştine de-a lungul a citorva mii de ani au parcurs o mutare de accent: de la funcţia apotropaică şi mimetică, dat fiind mediul în care au luat naştere, ritualurile de Anul Nou din zilele noastre au glisat spre sărbătoresc", spune Lumpan.
ÎNTÂMPLĂRI URSĂREŞTI
Privind instantaneele lui Dragoş Lumpan putem pătrunde într-o lume total diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. O lume despre care putem spune că apare ca o nălucă sălbatică şi dispare într-o rază de de nou, de an nou. Poate la fel de interesante sunt însă şi întâmplările prin care fotograful a trecut pentru a realiza imaginile pe care vă invităm să le vedeţi la sediul ICR. Mai aveţi timp, expoziţia este deschisă până pe data de 17 iunie 2009.
Dragoş povestea cum a pornit acest proiect avândi ca sfătuitori doi cercetători de marcă de la Institutul de Etnografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu", prof. univ. dr Ion Ghinoiu şi dr Alina Ioana Ciobănel.
Amuzante, triste, interesante. Întâmplările lui Dragoş Lumpan: "În 2006 am aflat de Comăneşti - Dărmăneşti: pare a fi patria cetelor cu urşi. La parada din Comăneşti au fost sute de urşi, ursari, muzicanţi, costume populare şi foarte multe tobe. După paradă, cetele mari se despart şi colindă fiecare pe la cunoscuţi prin case, prin blocuri... Aici cetele par mai blazate, vor bani mai mulţi, atmosfera e atinsă de oras.
Pe 1 ianuarie am găsit o ceata mică; şeful ei un bărbat solid, mascat, băut mi-a cerut bani. Ca de obicei, i-am promis că-i dau când termin de fotografiat. Pe moment a părut mulţumit; după vr'o 10 minute s-a suparat şi mi-a dat un şut.. Am scăpat înainte să mă pocnească cu bâtele; cu ei am o fotografie care-mi place mult: doi mascaţi şi o păpuşă pe o şosea goală, cu rezervoare n fundal.
La 13 şi 14 ianuarie 2007 am fost într-un sat românesc din Ucraina; serbează Anul Nou pe stil vechi. Urşii de acolo nu aduc deloc a urşi; par ceva între căpiţe de fân, păsări şi avioane. Cei îmbrăcaţi în costume populare cântă «Hai să dăm mână cu mână toţi cu inima română...». Mai demult, în timpul comuniştilor, ieşeau bătăi între cete şi miliţieni - erau manifestări de naţionalism, de dizidenţă.
Atmosfera mi s-a părut mai sinceră decât la Comăneşti - Dărmăneşti; mascaţii mult mai militari/miliţieni/războinici. Desigur şi ei se iau de tine şi de toţi; scapi cu câţiva lei, cu ceva pipaială dacă eşti fată sau, pentru bărbaţi, câteva genţi în cap, date aproape cu blândeţe....".
Şcoala de urşi
În preajma Anului Nou 2009, la Comăneşti pregătirile pentru "Urşi" erau în toi. Ajunsesem acolo dintr-o întâmplare. Din câteva, în câteva case, găseai fie "măscături" oameni care se îmbracă în cel mai ciudat şi fistichiu mod cu putinţă, "dobaşi" cei care bat un fel de instrumente numite "dobe" mari cât roata carului (sau a căruciorului dacă dobaşul e mai mic) şi, normal, Urşi!
Seara, sub conducerea unui om mai bogat, ori cu mai mare greutate în comună, se făcea "Şcoala de urşi". Urşii dansau, măscăturile-ceva în genul, iar dobaşii învăţau "cântece" de dobă. Ritmurile par rupte din vechile războaie, pe vremurile când lupta se purta doar după ce tobele îi anunţau începutul.
Sub pieile de urşi, oamenii se băgau aproape goi. Încinşi de joc, de un pahar de vin ori poate de căldura emanată de blana urşilor, oamenii se aruncau într-un joc nebunesc. Părea că până şi urşii sunt impresionaţi de jocul, de dobaşii şi de agitaţia măscăturilor! Era doar o iluzie! Ochii larg deschişi ai animalelor povesteau doar clipa morţii lor.
Tot aşa, dansul oamenilor urşi trebuia să ajute la venirea unui nou an, începerea unei noi lumi şi moartea uneia vechi. Tam-tam-tam-ra-ta-ta-ta-tam! Tam-tam-tam-ra-ta-ta-ta-tam! Tam-tam-tam-ra-ta-ta-ta-tam! Oamenii urşi se roteau în jurul dobaşilor, rotindu-se, agitându-şi imenşii ciucuri roşii prinşi de "haine", de blana urşilor. Şcoala era în toi pe 30 decembrie. La 31, la Comăneşti era Festival.
Cetele de urşi se întreceau în dans, în tunături de dobe şi în măscături- urâţeniile pământului. Fie că agitau o coadă de vacă taiătă, un cap de porc ori o nevăstuică spânzurată de'un fier, toată lumea urla războinic.
Din vechea lume a străbunilor a rămas blana ursului, urâţeniile pământului şi glasul de tunet al dobelor. Nu mai vor să sperie anul vechi, au în sânge glasul ursului şi tunetul dobelor. Nu mai ştiu sigur însă, la ce le folosesc. Eu însă, simţea că umblu printre Daci.
