Biblioteca lui Mircea Diaconu

"Cartea este o fereastră pe care o deschizi sau nu către lume." Aşa caracterizează in căteva cuvinte Mircea Diaconu cartea. Primele intălniri ale actorului cu literatura au avut loc la sfărşitul clasei I.

Maximă - Cartea citită e avere, in raft e pentru vecini

"Cartea este o fereastră pe care o deschizi sau nu către lume." Aşa caracterizează in căteva cuvinte Mircea Diaconu cartea. Primele intălniri ale actorului cu literatura au avut loc la sfărşitul clasei I.

• Jurnalul Naţional: Care a fost prima carte citită?

Mircea Diaconu: "Mesteacănul alb" se numea. O carte foarte mare şi foarte groasă despre partizanii sovietici, insă la vremea aceea citeam numai dialogurile. Totuşi, ca să fiu riguros pănă la capăt, trebuie să amintesc şi de "Aventurile lui Habarnam", un volum pe care am inceput să-l lecturez la sfărşitul clasei I. Eu fac parte dintr-o familie care pur şi simplu devora cărţile. Iar eu eram singurul său reprezentant care incă se codea să pună măna pe o carte. Şi in vara despre care vorbesc, de gura lor am inceput să frunzăresc volumul respectiv. Insă nu aveam chef de lectură, aşa că număram răndurile, după care dădeam pagina. Pănă cănd intr-o zi, unchiul meu, văzănd că am ajuns la jumătatea cărţii, m-a pus să-i povestesc ce citisem. Bineinţeles că am inceput să povestesc ghidăndu-mă după fotografiile din carte, improvizănd. Am fost strălucit, toată familia a răs, insă era clar pentru toţi că eu nu citisem nimic. Şi apropo de improvizaţie, imi aduc aminte de o intămplare petrecută in timpul liceului. La literatură aveam de invăţat "Pseudo-Kinegeticos" de Alexandru Odobescu, iar eu nu citisem cartea. Insă in manual erau două fotografii cu un Bărăgan cu un car şi cu două dropii, şi pe baza lor i-am povestit cu lux de amănunte profesorului. Acesta s-a amuzat copios şi mi-a dat zece, chiar dacă şi-a dat seama că nu citisem un rănd.

• Pănă la urmă l-aţi citit pe Habarnam?

Da, dar asta se intămpla pe la sfărşitul verii. Intr-o seară eram acasă doar cu bunicul meu, care citea la lampă, iar eu nu puteam să dorm de nici un fel. Şi cum el nu stingea lampa, probabil că din imitaţie am luat din nou cartea şi am inceput s-o lecturez. Mi-au trebuit patru-cinci rănduri şi n-am putut s-o mai las. După care bunicul meu imi zicea să sting lumina şi să ne culcăm, iar eu il rugam să mă mai lase un pic. A fost minunat. Ţin minte şi acum acel volum. Am trecut apoi la Editura rusă, pentru că la vremea copilăriei mele asta era editura principală. Devoram pur şi simplu cartea, ca idee de a citi. Mai tărziu, la liceu, eram deja tobă de carte. Totuşi, am avut şi mici necazuri din pricina dorinţei mele avide de lectură. Spre exemplu, cănd am inceput să citesc Spartacus, eram aşa de absorbit de acţiune, incăt citeam şi in cursul orelor de şcoală şi bineinţeles că nu mai eram atent la lecţii. Aşa se face că am fost certat că citeam prea mult.

• Care este cel mai recitit volum?

Am recitit insă doar fragmente, nu ceva sistematic. Dar am observat la tatăl meu că, după o anumită vărstă, incepi să le iei de la capăt. Şi nu doar pe una, ci pe majoritatea. De obicei, cănd ajung la casa părintească, unde este biblioteca veche a familiei, mai frunzăresc căte o carte, şi nu sistematic, ci la intămplare.

Mirosul de carte veche

• Preferaţi ediţiile populare sau cele de lux?

Sincer, n-am fost niciodată prins de vreo carte datorită imaginii sale, a graficii sau a literei. Ba mai mult, aş putea spune că mă simt mai bine intr-un miros de carte veche decăt cel de carte nouă. Asta şi pentru că am citit foarte mult intr-o perioadă in care nu conta aspectul unui volum, dimpotrivă, arăta foarte rău, insă era foarte necesar şi foarte bun.

• Care este cel mai vechi volum din bibliotecă?

Avem o ediţie Eminescu de 100 şi ceva de ani.

• Este cartea cea mai mare avere a unui om?

Doar cea intrată in tine, nu cea care stă in bibliotecă. Doar cartea citită este averea, deoarece ea te ajută, te modifică sau te luminează. Cea din raft poarte servi doar ca laudă in faţa vecinilor.

• Căt de greu se procurau cărţile inainte de Revoluţie?

Era foarte dificil, dar pe vremea aceea fiecare dintre noi aveam căte o listă cu oamenii care ne puteau ajuta intr-o problemă sau alta. Aşa se face că aveam pe cineva care mă ajuta să-mi iau un anumit volum.

• Care era cel mai căutat autor inainte de 1989?

cred că Marin Preda, pentru că el avea voie să lovească in regim şi chiar o făcea. Atăt el, căt şi Buzura erau privilegiaţi din acest punct de vedere. Ori erau prea mari şi nu putea fi stăpăniţi, ori erau folosiţi ca să se demonstreze că există această posibilitate (deşi nu toată lumea o avea). Am pretenţia că trăind in acel regim că i-am inţeles mecanismele de funcţionare.

• Lecturaţi memorii?

Foarte mult. Eu am citit şi citesc multă istorie, iar memoriile, ca gen literar, merg către istorie, e adevărat una personalizată. Şi la un momet dat citeam sistematic, inainte de culcare, din viaţa altcuiva. Pe atunci eram tănăr absolvent in Bucureşti, un fel de mic animal hăituit şi cu probleme şi simţeam nevoia să imi compar fila de viaţă trecută cu a altcuiva. Lecturam pe atunci Cesare Pavese - Dreptul de a trăi - şi incercam să mă asemăn cu el.