Boema tragică

Azi ma gandesc la D.I. Suchianu, un extraordinar critic de film, scriitor, ziarist, critic literar. O carte a sa, numita 'Foste adevaruri viitoare', mi-a cazut din biblioteca si am recitit-o socotind caderea un semn. Amintri, portrete, eseuri impresionante, fascinante, tulburatoare. Prezentul spune ca el este o permanenta logodna de trecut si viitor. Universul cuprinde tot ce s-a petrecut si tot ce se va petrece de azi inainte si totodata si ziua de azi.

'Cu maine zilele-le adaugi,/ Cu ieri viata ta o scazi,/ Si ai cu toate astea-n fata/ De-a pururi ziua cea de azi!'

Aleg din toate eseurile-minune unul care m-a impresionat din toate punctele de vedere. El se numeste 'La moartea lui Mihail Sebas­tian'. Intai o sa dau cateva informatii, pentru o mai buna intelegere. Mihail Sebastian a murit pe 28 mai 1945 pe Bulevardul Elisabeta, intr-un accident care l-a ucis pe loc. Sebastian fusese la pranz la parintii sai si pleca spre Universitate, ca sa tina studentilor o lectie despre... Un camion, in mare viteza, l-a proiectat pe trotuar de pe carosabil, dar toti martorii oculari spun ca el se afla nu pe carosabil, ci pe refugiul statiei de tramvai. Mihail Sebastian a fost omorat. Motive ar fi fost destule. Scrisese o carte, 'Vin rusii', dar si discursul catre tara, de pe 31 august, al Regelui tot el il scrisese. Se simtea, dupa cum marturisea prietenilor, urmarit si hartuit. Moartea lui in acea splendida zi de mai va ramane pentru totdeauna o taina.

Iata ce scrie D.I. Suchianu despre acea zi, despre acel om, despre acea intamplare!

'Lui Mihail Sebastian viata i-a acordat onoarea nenorocirii! Accidentul a venit dupa un sir lung de mari necazuri: i-a ars casa de doua ori, i s-a furat valiza unde avea unicul exemplar al unui roman pe care il terminase si lucrase la el cinci ani... si atatea altele!'

Mihail Sebastian a fost un scriitor exigent, atat de exigent, atat de sever cu el insusi incat, atat de indragostit de arta lui si care, o data cu pierderea manuscrisului, a vazut murind o parte din sufletul sau.

La inmormantarea lui a venit multa lume. La cimitirul evreiesc din Filantropia, Mihail Sebas­tian a primit, la moarte, emotionanta stima pe care o merita in timpul vietii. N-a fost o inmormantare ca toate celelalte. Din toata lumea care se adunase acolo, multi, foarte multi nici nu il cunosteau personal, venisera adusi de un sentiment obscur, de reparatie. Era ca o adunare de protest. Si mai era ceva, oamenii aveau o teorie instinctiva a mortii.

Am simtit un fior de spaima de parca neverosimila nenorocire i-ar fi atins pe toti. La un moment dat, in timpul ceremoniei se auzi o voce care acoperi glasul cantorului – era strigatul mamei lui Sebastian care spunea: 'Copilul meu cinstit si destept!'. Cuvinte bizare, cuvinte absurde, doua adjective reci, cuvinte impresionante, pentru ca nu le intelegeam bine si cu atat mai impresionante, cu cat stiam ca ele trebuie sa aiba, totusi, un inteles profund. Cuvinte de o nesfarsita noblete, m-au lasat pe ganduri asa cum dau de gandit cuvintele stranii si tari intr-o fraza de Shakespeare! Cand pierdem pe cineva drag, durerea noastra e mai egoista decat se crede. Un psihiatru compara aceasta cu o intoxicatie masiva si, in strigatele spontane ale durerii, vorbeste admiratia obiectiva, nu du­rerea proprie. Nu poti spune destept, cinstit. Si totusi, acea femeie deznadajduita pronuntase in fata baiatului ei mort exact acele doua cuvinte care nu se spun niciodata 'copilul meu cinstit si destept'. Aceasta mama a facut ce nici o mama nu facuse inca, s-a dezbracat de tot ce-i egoist in durere, nu s-a gandit la pierderea ei, ci numai la pierderea lui. Ea isi pierdea copilul, el isi pierduse viata. Mama lui Sebastian s-a gandit numai la nedreptatea care i se facuse lui. Aceasta mama se ridicase deasupra amorului biologic, asupra sentimentului matern intens dar si frust si animalic si atinsese acea iubire pura, acel 'amor in­telectualis' al biografului, de aceea cuvintele ei aveau ceva Shakespeare, aceasta omeneasca imperechere de tipat de fiara ranita si de fiinta omeneasca, in stare sa urce pana la ultimele culmi ale gandirii dezinteresate, mi-a aparut atunci ca o scena inedita din opera lui Sha­kespeare.

Un continut inalt, turnat in forma rudimentara a strigatului primitiv.

Mihail Sebastian iubise in aceasta lume, mai presus de toate, frumusetea morala din dramele shakespeariene. Asta inseamna ca, la locul ingroparii, marele dramaturg a fost de fata, ca o coroana asezata pe mormantul tanarului sau prieten, el a pus un om viu sa vorbeasca in numele lui si a ales intru aceasta fiinta care-l iubise cel mai mult si-l intelesese cel mai bine.