Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Medic de profesie, Vasile Voiculescu s-a afirmat ca scriitor in perioada interbelica. A scris proza fantastica intre 62 si 70 de ani. Dupa moartea sotiei sale, a ales solitudinea, devenise inchis si putin comunicativ, livrandu-se experientelor spirituale de care sunt capabili doar cei alesi. Intre altele, si-a imaginat ce sonete ar fi scris Shakespeare daca ar mai fi scris, astfel ca, postum, au aparut "Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu". Stia ca, in plin regim comunist, proza fantastica are foarte putine sanse spre publicare. Cu toate acestea, a scris sute de pagini de mare valoare intre anii 1946 si 1954, povestiri care au fost publicate abia in 1966, cand autorul nu mai era in viata.
Cand a fost arestat, din motive politice, Vasile Voiculescu avea 74 de ani. Unul dintre capetele de acuzare a fost misticismul, asociat fortat si aberant cu legionarismul. A stat patru ani in inchisoare la Aiud. A iesit din penitenciar la 78 de ani, bolnav de tuberculoza. Criticul si istoricul literar Alex Stefanescu remarca cinismul involuntar cu care s-a scris biografia lui Voiculescu, intr-un volum de nuvele aparut in 1972: "1947-1963. In acesti ani se consacra cu toate fortele scrisului. Este, fara discutie, perioada cea mai fecunda din viata scriitorului". Inainte de 1989 nu s-a mentionat perioada sa de detentie.
"Povestirile lui Vasile Voiculescu au tulburat apele literaturii romane, transmitand un fior de neliniste scriitorilor siguri pana atunci de locul lor in ierarhia literara si entuziasmandu-i pe iubitorii de literatura care redescoperisera de putina vreme gustul pentru proza fantastica." (Alex Stefanescu, "Istoria literaturii romane contemporane") Teritoriul povestirilor sale este unul fantastic, sunt spatii interioare cautate candva cu ardoare in poezie. Inchipuirea, imaginatia forteaza limitele gandirii pana la durere. Autorul recunoaste ca viata insasi nu e decat o mantie de visuri. In proza fantastica, Voiculescu imagineaza "o tara alaturea de vis", in care se inlantuiesc intamplari neobisnuite. Este o lume a metaforei si a insurubarii in mit. Cititorul este sedus de un spectacol in care patrunde lent, catre iluminare. Magia este spintecata adesea de enunturi esentiale: "Iertarea nu e decat liberare", "eternul feminin, uriasa putere cosmica creatoare", "pasiunile, aici, pe pamant, sunt doar pacate si ne strivesc sub ele".
In povestirea "Iubire magica", personajul este trasnit de pasiunea brusca pentru o femeie pe care o vede zeita, sfanta, fiinta venita din cer. Perfectiunea ei era zamislita de mintea lui. "In sfarsit, nebunia ajunsese culmea. Trebuia sa fac ceva. Psihoza ma dusese la un pas de pieire. Daca nu izbutesc, eram hotarat sa ma ucid.(...) Vraja? E destul ca printr-o practica oarecare – si aici e farmecul – pe lungimea de unda a vibratiei tale vitale sa se adapteze unda unei alte vointe, rea sau binefacatoare, pentru ca vraja sa se si inscauneze. Ce e la urma urmei, sugestia? Hipnotismul? O lupta intre vibratiile a doua vointe adversare." Indragostitul, posedat de imaginea hipnotica a unei femei, incearca sa analizeze, sa masoare, sa cantareasca, sa gaseasca calea catre eliberare. Vede in ea noblete si armonie, dar e mistuit din creier pana in talpi de dorinte hulpave. Spune, constientizeaza, recunoaste aceasta stare vecina cu nebunia: "Stam, fulgerat dintr-o data de dragoste.
De o dragoste impura. M-a plesnit fara veste atata erotism, atata rascol sexual necunoscut mie pana atunci, ca m-am inspaimantat. Frumusetea carnii ei imi era, daca nu as fi putut-o poseda, cel mai teribil supliciu". Ca este sau nu este provocata cu ajutorul vrajilor, pasiunea sexuala capata proportii delirante, iar barbatul descopera in traseul sau initiatic, practice arhaice in care dospeste magia.
Voiculescu cerceteaza in alte povestiri ("Pescarul Amin", "Lostrita") identificarea unor fiinte omenesti cu posibilele sale origini acvatice. "Tabacit de vant si soare, pescarul e incrustat ca de niste solzisori: locurile porilor astupati de mal si de mazga pestilor cu care necontenit se fraca in bulboana". In "Capul de zimbru", un ofter da foc unui timbru rar si pretios, pentru a reduce numarul timbrelor de acest fel din lume, in "Caprioara din vis", un sculptor batran descopera intre arta si vanatoare similitudini semnificative, in ,,Farsa" unei femei i se fac declaratii de dragoste in bataie de joc, iar gluma proasta are consecinte tragice. In povestirile lui Vasile Voiculescu, realitatea este supradimensionata de inchipuire, fantezia este incarcata de sensuri tulburatoare. In ,,Ultimul Berevoi" asistam la un spectacol, initiat de catre un vraci. Oamenii sunt gata sa accepte mentalitatile arhaice, ca pe o ultima concesie facuta vechii intelegeri a lumii, dar ritul initierii nu se realizeaza, spectacolul este gratuit, vraciul Berevoi este parasit de ultimele iluzii. "Vraciul visa cu gandurile sus. Si zabovea. Era oare adevarat ca magia murise? Si in om, si in fiare? Poate. Dar cu orice chip vraja de acum, cea din urma, se cerea implinita. Taurul trebuia sa biruie cu orice pret. Apoi, va pieri si el, vraci de prisos, cu magia odata."
Vasile Voiculescu a stiut ceva despre radacinile misterioase ale lumii, a cautat legaturi preistorice intre om si vietuitoarele acvatice, a frematat in adierea basmelor si a miturilor. Cat a suferit, nu vom afla cu adevarat, niciodata, dar ni-l putem inchipui, spre finalul existentei sale, asa cum apare intr-o tulburatoare evocare semnata de Zaharia Stancu: "Vasile Voiculescu purta plete, ca plaiesii lui Stefan cel Mare, si barba mare in care foarfecele nu intrasera de ani. Uneori, catre seara se plimba prin Cismigiu. Copiii il aratau bonelor cu degetul si strigau: «Iata-l pe Dumnezeu!». In ultima parte tragica a vietii lui, V. Voiculescu se asemuia intr-adevar cu Dumnezeul pictat pe icoane sau pe vechi tample de biserici de minunatii pictori naivi ai secolelor trecute."
