Cazul Jane Eyre

După ce parcurgi primele pagini din romanul „Cazul Jane Eyre” te întrebi, pe bună dreptate, dacă Jasper Fforde, autorul lui, se joacă doar cu cititorul sau propune ceva mai serios. Indiferent de răspuns, cartea este încântătoare. Cel mai bine e să vă aşezaţi într-un fotoliu, să scoateţi telefonul din priză şi să vă cufundaţi într-o lectură cu totul şi cu totul aparte.

În această naraţiune, timpul şi spaţiul se dilată şi se contractă după bunul plac al scriitorului. De pildă, confruntarea dintre Anglia şi Rusia, din anii 1853-1856, cunoscută sub numele „războiul Crimeii”, continuă să se desfăşoare şi în secolul al XX-lea. Păsările dodo, readuse la viaţă prin inginerie genetică, înlocuiesc animalele de companie şi sunt la mare preţ. Personajele pot călători cu nonşalanţă prin diverse perioade ale istoriei. Anglia seamănă cu un stat poliţienesc, unde tot felul de servicii secrete - 30 la număr! - se ocupă şi de banalele dispute între vecini, şi de actele de terorism. Iar ca să intri în Reţeaua de Operaţiuni Speciale, o primă condiţie este aceea de a te purta... cât mai ciudat.

Dar toate personajele din roman sunt bizare şi au însuşiri neobişnuite. Un erou deţine puterea de a încetini scurgerea timpului până când aproape că îl opreşte. Un altul a inventat un Portal de Proză care îi îngăduie să pătrundă în orice carte. Iar altcineva dispune de o invulnerabilitate miraculoasă, astfel încât gloanţele trase asupra sa nu-l vatămă.

E o lume total anapoda, cu alte legi decât cele din realitate, şi care acţionează aleatoriu. Iar locuitorii săi sunt preocupaţi de literatură şi artă de dimineaţa până seara. Au loc şi controverse pătimaşe - a existat cu adevărat dramaturgul Shakespeare, sau Francis Bacon, ducele Oxford, sau Christopher Marlowe au scris „Hamlet” şi alte opere nemuritoare atribuite geniului de la Stratford-upon-Avon? Când introduci bănuţi în fantele lor, automatele de pe străzi nu livrează doze cu Coca-Cola sau sandviciuri, ci te delectează cu citate din „Romeo şi Julieta” sau „Richard al III-lea”. Au loc şi încăierări între partizanii diverselor curente literare, amintind de „Bătălia cărţilor” a lui Swift, sau de pătimaşa învolburare de la prima reprezentaţie cu „Hernani” a lui Victor Hugo. În cartea lui Fforde, suprarealiştii sunt în permanenţă hărţuiţi de către renascentişti. Iar doi japonezi au capacitatea miraculoasă de a intra în opere şi de a organiza excursii pentru cei interesaţi să le cunoască în intimitate, conducându-i prin ambianţe literare ca nişte ghizi omniscienţi.

Evident, în acest univers fabulos apar răufăcători de un tip special. Acheron Hades, un infractor căutat şi în Europa, şi în America, pentru şantaj, jaf şi crimă, fură manuscrisul romanului „Martin Chuzzlewit” de Charles Dickens, cu intenţia de a-l modifica. Întreaga comunitate intră în alertă, cuprinsă de panică, cerând cu vehemenţă o intervenţie energică din partea autorităţilor. Detectivul literar Thursday Next conduce o investigaţie cu un grad mare de periculozitate şi salvează manuscrisul. Atunci Hades îşi îndreaptă atenţia asupra romanului „Jane Eyre”, creaţia Charlottei Bronte. Deşi acţionează pe tărâmul ficţiunii, unde se întâlneşte cu mulţi eroi pe care i-a îndrăgit, Next dejoacă şi de data asta planurile criminale şi Hades este eliminat, spre satisfacţia opiniei publice.

Jasper Fforde a compus un roman ingenios şi încântător, care aminteşte de Lewis Carrol, dar şi de „1984” al lui George Orwell. Cititorul este răsfăţat cu jocuri de cuvinte scăpărătoare, are prilejul să cunoască situaţii amuzante şi poate să aprecieze o ironie fină. Inspirat din cea mai bună literatură, romanul „Cazul Jane Eyre” este el însuşi literatură de cea mai bună calitate. El atrage atenţia asupra diversităţii de forme pe care le poate îmbrăca romanul poliţist, un gen într-adevăr proteic.