Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Rod. Rodire. Rodnic. A rodi. Roditor. Nu cred să existe familie de cuvinte în limba română care să i se fi potrivit mai bine poetului Cezar Ivănescu, cel care, de la Nichita Stănescu încoace, a fost întruchiparea apostolului Poeziei. Sau a boemului absolut, adânc, puternic, atins de aripa geniului.
Sensuri şi arhetipuri, reorganizate afectiv în marşuri care frizează uneori ontologicul, poemele lui Cezar Ivănescu au când forţa torentelor care te trag după ele pe versanţii pădurilor subtile, când mişcarea îngreunată dar de neoprit a fluviilor care adună ereziile a mii de izvoare.
Când debuta în 1968 cu primul său volum, „Rod”, critica a simţit forţa lui uluitoare. Nicolae Manolescu scria atunci: „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie”. Din păcate pentru neamul românesc şi pentru literatura lui, nu s-a născut încă acel prozator de geniu. Şi nici un alt poet de o asemenea factură nu s-a mai născut. Poate pentru că un scriitor asemenea lui ar trebui să fie marcat de viaţa trăită sub semnul morţii.
Venit pe lume într-o noapte de război, cu tunurile acoperind ţipătul mamei ce naşte, Cezar Ivănescu a avut, ca nimeni altul, percepţia efemerităţii trecerii noastre pe pământ. Viaţa e un şir de cazne, între naştere şi moarte, iar omul dator este să o înfăşure în frumuseţe, voluptate, magie, tragism. La el, „Rodul” semnifică naşterea, care, oximoronic, estetizează moartea. „! Căci iată văd un rod ispititor:/ trupul meu crud îl bănuie:/ un rod perfect: toată vara/ se chinuie să-l pregătească/ perfectul rod ce-i moartea:/ rotund precum era rotundul/ când nu existau cranii”, scria Cezar Ivănescu, învelind în mantaua aceluiaşi poem întâiul ţipăt - care-nduioşează, mântuie - şi tandreţea dezintegrării.
Pe măsură ce anii îl copleşesc, Cezar Ivănescu se retrage la Baaad, oraş fictiv, provincie arhetipală, cetate thanatică, unde poetul şi poezia lui agonizează voluptuos. „Aici, la Baaad, aştept să vină/ noaptea asemeni sufletului să/ coboare-n-trupul meu cel păcătos,/ aştept să vină noaptea spre-a trimite/ fumul ţigării-n petalele de trandafiri/ din cameră, spre a-mi fierbe-ncet/ cafeaua şi-a sorbi lacom spre a-mi/ da răgaz meditaţiei spre a cugeta/ la trupul mort al mamei şi la moarte/ - cele două buze ale fiecărui om -/ spre-a avea o gură care să rămâie mută”.
Să fie poetul care tot mai complicat resimţea, la senectute, raporturile dintre ego şi moarte acelaşi cu cel ce debuta, tulburător, cu reinterpretarea naivă – în accepţiunea de artă naivă, nepervertită – a motivului biblic al izgonirii din Rai? În jumătatea a doua a vieţii şi mai ales în anii din urmă, când trubadurul tragic Cezar Ivănescu te surprindea cântând, la propriu, „Doina, închinare lui Eminescu”, cât de mult să mai fi păstrat el din inocenţa primordială a celui care scrisese: „când eram mai tânăr şi la trup curat,/ într-o noapte floarea mea eu te-am visat,/ înfloreai fără păcat într-un pom adevărat/ când eram mai tânăr şi la trup curat!/ nu ştiam că eşti femeie – eu bărbat,/ lângă tine m-am culcat,/ şi dormind eu am visat, tu visând ai lăcrimat,/ când eram mai tânăr şi la trup curat”. Omul, izgonitul, ar putea să-şi accepte soarta, ori doar să o deplângă. Cezar Ivănescu a răzbunat însă nedreapta izgonire intonând unul dintre cele mai puternice blesteme care se puteau imagina vreodată: „fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om/ pe acel care ne-a ispitit sub pom,/ şi când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea/ cum cădea-va după cântec mâna mea”.
Dumnezeu a mers poate mai departe, întrupându-l ca om pe Fiul Său şi aşezându-l pe cărarea aceasta a existenţei pământene dintre naştere şi moarte. Şi, poate pentru a-l elibera de tragicu-i destin, Dumnezeu a ales să-l ia dintre noi pe Cezar Ivănescu într-o Săptămână a Patimilor (24 aprilie 2008), acum trei ani, ridicându-l la sine şi aşezându-l, din nou „tânăr şi la trup curat”, în Rai.
