Cine şi, mai ales cum, reprezintă România la Uniunea Europeană

“Chestiunea reprezentării la UE se pune, de fapt, în următorii termeni:într-o variantă simplă, cel care are dorinţa  să mănânce un măr  se urcă în pom şi îl culege; în varianta complicată el îl cumpără de la altcineva , care l-a cumpărat de la altcineva, care l-a cumpărat de la Bruxelles.”  Adrian Năstase
 
Dacă mi s-ar cere să aleg un motto pentru această nouă carte a profesorului Adrian Năstase, “Reprezentarea României la Uniunea Europeană în contextul reglementărilor interne şi europene”(*), cu siguranţă că m-aş opri la vorbele lui Voltaire : ”Domnilor, dacă doriţi să discutăm, precizaţi-vă termenii.” 

 Motivul este foarte simplu: multe dintre discuţiile aprinse care se poartă, azi, pe tema modului în care este percepută prezenţa, înlăuntrul şi în afara ţării, prezenţa noastră în Uniunea Europeană suferă de pe urma unui grav deficit de informaţie. Pe de o parte, reprezentările publice, aşteptările şi dezamăgirile legate de această prezenţă se datorează (şi) faptului că, la nivelul opiniei publice, lipsesc datele şi reperele necesare unei evaluări corecte şi riguroase, iar, în absenţa lor, primează, încă, multe clişee emoţionale( de domeniul “senzo-propagandei” cum i-ar fi spus un Jacque Elul) sau intrpretări partizanale, nu puţine dintre acestea  excesiv politizate. Pe de altă parte, nici realităţile româneşti nu sunt,din păcate întotdeuna, cunoscute corect în forurile Uniunii Europene, foarte multe informaţii eronate(ca să nu spun mai direct: tendenţioase sau chiar otrăvite) venind pe canale al căror angajament,  nu o dată intolerant şi partizanal, nu mai este un secret.

Ne întâlnim, deopotrivă, cu o realitate de care nu putem face abstracţie: dacă, în perioada 2011-2004, guvernul României, al cărui premier a fost Adrian Năstase, a finalizat negocierile de aderare, instituţiile statului fiind pregătite să facă faţă standardelor comunitare, la nivelul informării şi al formării unei precepţii publice adecvate asupra a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană şi calitatea României de stat membru al UE s-a făcut foarte puţin. Acestui fapt - să îi spunem, de natură subiectivă - i s-a adăugat, după cum pe bună dreptate reţine Adrian Năstase, împrejurarea că “după finalizarea negocierilor şi, apoi, după aderare, au apărut noi întrebări care reclamă, şi ele, răspunsuri.”

Una dintre aceste întrebări fiind tocmai cea care face obiectul cărţii: reprezentarea României la Uniunea Europeană. Temă de o fierbinte actualitate, pricinuind acute confruntări, schimburi de replici şi antrenând - mai ales  de pe o anumită parte a baricadei! - pasiuni nemăsurate, orgolii şi resentimente devastatoare.

 Se simţea, aşadar, nevoia unei abordări calme, la rece, a subiectului. Iar o  asemenea abordare nu putea fi făcută decât din pespectiva ştiinţei dreptului internaţional. O abordare care să mute accentul de la persoane la instituţii şi la norme. Sarcină pe care şi-a asumat-o şi a dus-o la bun sfârşit în această lucrare cu adevărat de referinţă profesorul Adrian Năstase. Insist, anume, asupra acestei calităţi - “profesorul Adrian Năstase”- pentru că, da fapt, aici avem unul dintre atuurile cărţii: de data asta , se pronunţă eminentul jurist Adrian Năstase, cercetătorul asiduu şi cunoscător temenic al fenomenului şi nu, aşa cum probabil mulţi se vor fi aşteptat, redutabilul om politic Adrian Năstase.

 Fapt cu atât mai important cu cât, după cum remarcă autorul însuşi :”în aceste ultime luni, în dezbaterea publică nu s-a înţeles că tensiunea creată nu este  determinată, în primul rând, de factori personali, ci de noile condiţii instituţionale (sublinierea autorului n.n.). Ca atare, soluţiile nu ţin de eventualele compromisuri între persoane, ci ele au nevoie de soluţii de principiu.” Iar în scenariul ideatic pus în pagină de către profesorul Adrian Năstase asemenea soluţii reclamă în mod firesc şi necesar o sinteză însumând dreptul constituţional (român sau comparat), dreptul internaţional, dreptul Uniunii Europene şi, câtuşi de puţin în ultimul rând, principiile, rigorile şi practicile politicii externe.  

Precizarea termenilor  începe cu o viziune clară asupa “Europei în care trăim”, respectiv cu analiza modului în care, în ultimii peste douăzeci de ani, România a reuşit să  se adapteze la ritmul  noilor realităţi politice şi economice.  Din această perspectivă, Adrian Năstase este de părere că Uniunea Europeană “constituie un semnificativ exerciţiu integrator care satisface, pentru ţările membre, necesităţile acestora de a se alinia cerinţelor globalizării.” Şi mai departe: ”Ordinea internaţională a Europei de mâine va coincide cu organizarea instituţională a Uniunii Europene.” 
Are  variate şi depline temeiuri autorul spre a relua o aserţiune pe care a formulat-o cu aproape şase ani în urmă, dar care şi-a păstrat actualitatea: “ Este o şansă extraordinară pe care o avem şi pe care nu putem să ne permitem să o irosim, fiind vorba de integrarea României nu într-o lume periferică, ci în chiar nucleul dezvoltării mondiale, în centrul unei zone care determină şi influenţează procesele de globalizare.”
 
Pentru a da răspunsul aşteptat şi necesar la întrebarea-cheie a cărţii - “cine şi, mai ales, cum reprezintă România la Uniunea Europeană?”- profesorul Adrian Năstase derulează un aprofundat şi riguros examen al noţiunilor şi principiilor fundamentale care susţin şi legitimează rezolvarea corectă şi judicioasă a problemei. Rând pe rând, se discută despre noţiunile “stat” şi “ suveranitate”, cu un firesc accent pe sfera şi conţinutul noţiunii “stat de drept”, despre relaţia dintre politică externă şi diplomaţie, despre specificitatea “republicii în care trăim”, republică semiprezidenţială, o realitate ale cărei plusuri şi minusuri sunt relevate deschis şi fără complexe. Sunt, de asemenea, examinate relaţiile dintre Preşedinţia- Premeier/Guvern- Parlament, cu necesarele precizări în ceea ce priveşte gestionarea afacerilor europene.
 
Analiza anasamblului instituţional şi a funcţionării mecanismelor interne ale statului de drept în România se conjugă cu o atentă examinare a modului în care sunt gândite şi acţionează Consiliul Europei , respectiv Consiliul Uniunii Europene, în ideea relevării relaţiei României cu Uniunea Europeană şi, în principal, a căilor şi mijloacelor prin care această relaţie poate servi Interesului Naţional.  
 
O atenţie aparte este acordată relaţiei instituţionale Preşedinte-Prim ministru,  prilej cu care autorul pune degetul pe rană abordând , fără menajamente de circumstanţă, tema atât de sensibilă a coabitării instituţionale în regimul semiprezidneţial.  Cu acest prilej, Adrian Năstase aduce în discuţie “lecţia franceză a coabitării”: ”Ceea ce ne învaţă <> franceză este că, în domeniul coabitării , elemental esenţial nu este eventuala simpatie sau antipatie între cei doi şefi ai executivului, ci felul în care este gestionată o anumită situaţie obiectivă  rezultată din alegeri.” Există, consideră Adrian Năstase, din această demonstraţie, “un pardox din care trebuie să învăţăm”: consensul favorizează coabitarea, iar coabitarea favorizează consensul”. În plus, apreciază tot Adrian Năstase, mai avem de învăţat din lecţia franceză şi acest “imperativ al coabitării: “ în străinătate, Franţa vorbeşte pe o singură voce”.
 
Deşi, după cum spuneam mai înainte, în carte, omul politic Adrian Năstase lasă locul juristului Adrian Năstase, nu puteau lipsi referiri punctuale la experienţa perioadei 2000-2004 , în care ”ţara noastră a fost reprezentată la Consiliul European de preşedintele Iliescu şi de mine, la conferinţele de presă, de după reuniuni , participând amândoi”. În  aceaşi idée, a “consensualizării” în domeniul politicii externe, se mai reţine şi amănuntul foarte semnificativ de altfel, că, în România, ca şi în Franţa, în perioada 2000-2004, dar şi în alte perioade, preşedintele ţării era însoţit, în călătoriile sale în străinătate de către ministrul afacerilor externe.
 
În antiteză flagrantă, s-a creat şi, din păcate, există în România de azi, această realitate dureroasă: “ Criza politică profundă  de la începutul anului 2007 are ca motiv, printre altele, nedefinirea exactă în textul Constituţiei a separării puterilor în stat, ceea ce a permis preşedintelui în funcţiune să se autocaracterizeze drept <>, în locul formulei constituţionale de preşedinte-moderator între forţele politice şi puterile în stat. “ În acest fel, ”ţara noastră a intrat într-un regim politic autoritar, contrar spiritului şi literei Constituţiei, ceea ce scoate în evidenţă falimentul regimului semi-prezidenţial, chiar atenuat, reglementat de Constituţia din 1991”.  O expresie probantă a acestei stări de fapte fiind tocmai aşa-numita dilemă: cine trebuie să reprezinte România la Uniunea Europeană: preşedintele sau primul-ministru? Întrebare căreia, nici chiar aranjamentul stabilit între aceşti doi principali actori ai scenei noastre politice nu i-a dat o rezolvare de durată, stabilă. Răspunsul neputând veni, este din ce în ce mai evident, de la persoane, ci de la repunerea în funcţionare a mecanismelor democratice ale statului de drept, pe baza principiului separaţiei puterilor.
De aici şi întrebarea: ”O nouă Revoluţie sau o nouă Constituţie?” la care juristul Adrian Năstase formulează un răspuns propriu, realist şi echilibrat: “Ştiu însă că ne îndreptăm , mai curând, spre o soluţie de compromis - departajarea mai clară a atribuţiilor preşedintelui şi premierului - tot într-o formulă de republică semiprezidenţială. Trebuie să înţelegem că , în afara regulilor constituţionale, vor fi esenţiale, în viitor, şi regulile politice pentru a asigura funcţionarea corectă a unui regim de coabitare, atunci când acesta rezultă din alegeri.”
  
Sintetizând, Adrian Năstase conchide, tot în capitolul final al cărţii: “O analiză a raporturilor  instituţionale pe această temă (reprezentarea României la UE n.n.), în România,ar trebui să ia în calcul nu numai atribuţiile constituţionale ale şefului de stat, prim-ministrului şi raporturile dintre aceştia şi Parlament, ci şi tipul de legitimitate democratică a autorităţilor, gradul de cultură politică şi modelul de democraţie promovat imediat după căderea regimului totalitar.”
 
În fapt, este nevoie nevoie de consens politic şi de convergenţă a tuturor capacităţilor creatoare pentru elaborarea unui proiect de anvergură naţională. În acest sens sau, mai degrabă, şi în acest sens, cartea profesorului Adrian Năstase este, cu siguranţă, un reper consistent, esenţial şi durabil.
                                                                         
(*) Adrian Năstase “Reprezentarea României la Uniunea Europeană în contextual reglementărilor interne şi europene”. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2012