Clopotele de Richard Harvell - Fragmente

Nascut in anii 1700, intr-un sat din Alpii elvetieni, Moses Froben, protagonistul roma­nului de debut al lui Richard Harvell, este inzestrat deopotriva cu o ureche extraordinar de sensibila si cu un glas special, care il vor ajuta sa-si depaseasca originea umila si sa devina Lo Svizzero, cea mai celebra voce a Europei secolului al XVIII-lea.

Dupa casatoria impusa de familie tinerei de care este indragostit, Moses hotaraste sa plece din abatia care i-a schimbat in mod dramatic viata, pe urmele iubirii lui. Ia asadar drumul Vienei, unde ajunge in cele din urma elevul celebrului cantaret Guadagni. Binecuvantare, dar si blestem, vocea sa angelica este vocea unui musico, castrat impotriva propriei vointe, pentru a-i pastra puritatea si limpezimea. Moses isi va trai iubirea cu intensitate fidela si tragism, pana la capat, asemenea lui Orfeu, in opera cu care isi va face neasteptat debutul pe scena, la premiera dirijata de celebrul Gluck.

Dragoste, ura, conspiratii, zambete printre lacrimi si mai ales sunete care exprima emotii intr-un limbaj universal, intr-o poveste stralucitoare si grava.
'Cum poate iubi un eunuc si de ce sacrificii e in stare pentru o femeie? Cum ajunge muzica sa ravaseasca si sa salveze suflete pierdute? Raspunsurile sunt in Clopotele – un roman extraordinar, scris de un autor debutant, un american care a descoperit fascinatia Vienei secolului al XVIII-lea, acolo unde, la premiera operei Orfeu si Euridice se petrece un fapt iesit din comun...'

Capitolul I
Fragment
Dumnezeu are nevoie de fierul tau, asa era raspandita vorba. Adu-I arama si tinicheaua ta.
Lopeti ruginite, sape rupte, cutite oxidate, ceaune crapate – toate erau aruncate intr-o gramada care, in scurt timp, ajunsese sa troneze in Piata Altdorf, chiar pe locul unde Kilchmar isi pecetluise fagaduiala in urma cu trei ani. Multimea primea cu urale orice donatie noua. Un om si-a tarat soba care ar fi trebuit sa-i tina de cald in acea iarna. Dumnezeu s-o binecuvanteze, a soptit cineva cand o vaduva batrana si-a azvarlit bijuteriile in gramada. Au curs lacrimi cand cele mai bogate trei familii s-au adunat si au contribuit cu cate o moneda de aur. Era nevoie de zece carute trase de boi ca sa transporte metalul in sat.

Satenii, desi nu prea aveau ce metal sa ofere, nu s-au lasat mai prejos. Noua zile si noua nopti cat au pazit cuptorul de topit improvizat, au pus la bataie tot snapsul care le mai ramanea in sticle la revarsatul zorilor, plus un set complet de dinti de lup, un corn incovoiat de ibex si o bucata mare de cuart prafuit.
Doisprezece barbati s-au ales pe viata cu urme de arsuri in ziua cand au turnat supa incinsa in matrite. Primul clopot era rotofei ca un curcan gras, al doilea destul de mare cat sa ascunda sub el o capra mica, iar al treilea, al treilea si nemaipomenitul clopot, era inalt cat un om si a fost nevoie de saisprezece cai ca sa-l ridice in turnul clopotnitei.

Toti locuitorii din Uri s-au adunat pe o colina la poalele bisericii ca sa auda bataia clopotelor pentru prima data. Cand totul a fost randuit, oamenii si-au indreptat smeriti ochii catre Parintele Karl Victor Vonderach. El le-a intors privirea, de parca ar fi fost doar o turma de oi.

– O binecuvantare, parinte? a soptit o femeie. Binevoiti sa binecuvantati clopotele noastre?
El s-a scarpinat la tample si a iesit in fata multimii. Si-a plecat capul si toti au facut la fel.
– Tata ceresc, a bombanit el dregandu-si glasul. Binecuvanteaza aceste clopote ale Tale... A pufnit si s-a uitat imprejur, apoi la pantoful lui care statea intr-o baliga proaspata. Lua-le-ar naiba, a bodoganit el.

A trecut tantos prin multime. Oamenii l-au urmarit cu privirea pana a disparut in casa lui, care avea geamuri la ferestre, dar inca nu avea tigle pe acoperis. Apoi multimea tacuta s-a intors sa priveasca sapte rude de-ale lui Kilchmar cum intrau hotarate in biserica – una sa traga clopotul mic, doua pe cel mijlociu si patru pe cel mare. Multi si-au tinut rasuflarea cand, in turnul clopotnitei, cele trei clopote mari au inceput sa se le­gene.
Atunci cele mai Rasunatoare si cele mai Frumoase Clopote de pe Pamant au pornit a bate.

Vazduhul s-a cutremurat. Dangatul a inundat valea. Era ascutit ca o balama ruginita, tunator ca o avalansa, patrunzator ca un tipat si mangaietor ca soapta unei mame. Toti au scos un strigat de uimire, s-au infiorat si si-au astupat urechile cu mainile. Pe urma s-au dat inapoi impleticindu-se. Geamurile Parintelui Karl Victor au crapat, iar dintii erau atat de inclestati incat s-au ciobit. Timpanele s-au spart. O vaca, doua capre si o femeie au fost apucate deodata de chinurile facerii.

Cand ecourile de pe crestele inalte s-au stins in sfarsit, s-a lasat linistea. Toata lumea se uita tinta la biserica de parca ar fi stat sa se prabuseasca. Atunci usa s-a dat in laturi si rudele lui Kilchmar au navalit afara, astupandu-si cu palmele urechile facute zob. Au dat ochii cu multimea ca niste hoti prinsi cu comoara la ciorap.
Si atunci au inceput uralele. Maini se inaltau catre cer. Pumni se agitau in aer. Lacrimi siroiau pe obraji. Reusisera! Cele mai Rasunatoare Clopote de pe Pamant tocmai batusera!
Imparatia lui Dumnezeu pe pamant era in siguranta!

Multimea a luat-o incet in josul colinei. Cand cineva a strigat: 'Mai trageti-le o data!', toata lumea a batut in retragere si imediat au luat-o, la goana – barbati, femei, copii, caini si vite alergau, alunecau, se rostogoleau pe dealul noroios si se ascundeau in spatele caselor darapanate, de parca fugeau din calea unei avalanse. S-a asternut iar linistea. Cateva capete s-au ivit de dupa case si s-au uitat in directia bisericii. Rudele lui Kilchmar nu erau de gasit. Intr-adevar, in scurta vreme nu mai vedeai picior de om la cateva sute de metri de biserica. Nu se mai gasea nimeni destul de viteaz care sa traga iar clopotele.

Si totusi? susoteli au strabatut vazduhul. Co­piii aratau catre o pata maronie care se misca incet in varful dealului, ca un manunchi de fan in bataia domoala a vantului. Un om sa fie oare? Nu, nu era om. Doar un copil – o fetita – in zdrente murdare.
Intamplarea a facut ca acest sat sa aiba, prin­tre comorile sale, o fetita natanga si surda. Obisnuia sa se zgaiasca la sateni cu o privire fixa, de parca le cunostea pacatele pe care se straduiau sa le ascunda, asa ca ei o alungau aruncand dupa ea galeti de zoaie de fiecare data cand se apropia. Copila aceasta surda se uita la clopotnita in timp ce urca dealul, caci si ea auzise clopotele, nu cu urechile ei neputincioase, ci asa cum se aude sfintenia: ca o vibratie in pantece.

Au privit-o cu totii cum urca si au stiut ca Dumnezeu le-o trimisese pe aceasta copila natanga tot asa cum Dumnezeu il trimisese pe Kilchmar, asa cum le trimisese piatra cu care sa construiasca biserica si metalul de turnat clopotele.
Copila se uita la clopotnita ca si cum isi dorea sa poata zbura.
– Du-te, i-au soptit satenii. Du-te.

Ea nu-i aude cum o indeamna sa mearga. Dar amintirea dangatului clopotelor o atrage spre usi si inauntrul bisericii, unde nu mai calcase pana atunci. Pe podea sunt cioburi de sticla – geamurile sparte – asa ca fata lasa urme sangerii cand urca scarile inguste din spatele bisericii. La primul nivel al clopotnitei, cele trei franghii atarna din tavan. Dar ea stie ce-s alea franghii si stie ca magia nu vine de la ele, ci acestea o conduc mai sus, asa ca urca scara si ridica trapa cu capul. Partile laterale ale turnului sunt deschise – nu exista parapet care sa te impiedice sa cazi – si vede patru privelisti diferite: la stanga, piscuri intunecate; in fata, valea serpuind in sus spre Italia; in dreapta, trecatoarea Susten inzapezita; iar cand urca prin trapa, in spatele sau, isi vede spectatorii adunati in jurul caselor, ca viermii care misuna pe carnea putrezita.

Se duce sub cel mai mare clopot si isi ridica privirea, in umbra lui. Corpul acestuia e negru si aspru. Ajunge sus la el si-l loveste cu mana, dar nu se clinteste. Copila nu simte nici un sunet. Doua ciocane de arama stau rezemate in colt. Ridica unul din ele si-l impinge in cel mai mare clopot.

Simte efectul mai intai in burta, ca atingerea unei maini calde. Nu a mai atins-o cineva de ani de zile. Inchide ochii si simte atingerea radiind in josul coapselor. Se raspandeste in cosul pieptului. Copila ofteaza. Loveste iar clopotul cu ciocanul, cat poate de tare, iar vibratia merge mai departe. I se incolaceste pe la spate si sus, catre umeri. Parca o tine in aer, parca pluteste in sunet. Loveste clopotul iar si iar, si sunetul se face tot mai cald.

Trage clopotul mijlociu. Il aude in gat, in brate, in scobiturile din spatele genunchilor. Sunetul trage de ea, de parca niste maini calde ar desface-o in bucati, iar ea se face in trupul ei mic mai inalta si mai lata decat a fost vreodata.
Clopotul mic il aude in falca, in lobul urechilor, in arcuirea talpilor. Leagana ciocanul iar si iar. Ridica si al doilea ciocan, ca sa poata bate clopotele cu ambele brate.
La inceput, satenii au primit miracolul cu urale si strigate. Ecourile dangatului rasunau in toata valea. Au inchis ochii si au ascultat gloria lui.

Copila batea clopotele. De o jumatate de ora. Nu se mai puteau intelege intre ei. Unii strigau ca sa fie auziti; majoritatea sedeau pe busteni sau se sprijineau de zidurile caselor si isi astupau urechile cu mainile. Purceii fusesera deja fripti. Butoaielor cu vin li se daduse cep, dar cum puteau incepe ospatul victoriei fara o binecuvantare?

– Opreste-te! a strigat cineva.
– Liniste!
– Gata!
Agitau pumnii catre biserica.
– Cineva trebuie s-o opreasca!
La aceste vorbe, oamenii s-au uitat cu sfiala la cei din jur. Nimeni nu a iesit in fata.
– Aduceti-l pe tatal ei! strigau. Asta-i treaba lui!

Batranul Iso Froben, ciobanul a carui nevasta ii daruise acest copil diform dupa douazeci de ani de casnicie, a fost impins in fata. Nu avea mai mult de cincizeci de ani, dar ochii ii erau adanciti in orbite, iar bratele semanau cu cioturile descarnate ale unui strabunic. si-a sters cu dosul palmei nasul care-i curgea apoi si-a ridicat privirea catre biserica de parca ar fi fost trimis sa rapuna un balaur. O femeie a iesit in fata, i-a astupat urechile cu lana, apoi i-a infasurat niste pantaloni murdari in jurul capului, legandu-i la spate ca un turban.

Batranul a strigat ceva la barbatul de langa el, care a disparut in multime si, dupa cateva clipe, s-a intors cu un bici pentru catar.
De multe ori auzeam fara sa vreau povestea: viteazul Iso Froben a urcat cu greu dealul, cu o mana tinand pantalonii sa nu-i alunece pe ochi, iar cu cealalta biciul. Poteca abrupta se innoroiase atat de tare de la miile de picioare nerabdatoare, incat batranul aluneca deseori, patina si cadea in genunchi, apoi se ridica ajutandu-se cu mainile. Cand a ajuns in sfarsit la biserica, era murdar din cap pana-n picioare. Biciul improsca stropi de noroi cand se legana in mana lui. Chiar si cu lana in urechi si cu pantalonii in jurul fruntii, clopotele ii strangeau si ii zguduiau capul la fiecare dangat.

Sunetul a devenit si mai puternic cand a intrat in biserica si a urcat scarile, care pareau sa se cutremure sub el. Isi tinea palmele peste urechile astupate, dar nu-l ajuta cu nimic. L-a blestemat pe Dumnezeu a mia oara pentru ca ii daduse aceasta copila.

Continuarea in numarul viitor