x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Carte De la Bârca la Viena şi înapoi (XLIV)

De la Bârca la Viena şi înapoi (XLIV)

de Adrian Păunescu    |    15 Mar 2009   •   00:00

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.




Carte apărută în 1981 la Editura Sport-Turism; grafica: Andrei A. Păunescu

19 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Ceea ce nu pot realiza cu domnul Colceriu – cu care, de altfel, mă opresc doar la stadiul speranţelor deşarte şi viselor solidare – realizez cu ajutorul lui Toma Popescu, fostul tenor timişorean, care mă ajută pentru că are o poziţie socială mai avansată şi poate face rost de lucruri bune niţel mai ieftine. Mi-e cald şi mi-e bine în univers când mă gândesc că-i duc Ioanei ceva.  şÎn schimb, domnul Colceriu, din economiile sale, îi face cadou lui Andrei un ceas foarte plăcut, foarte modern, cu baterii, lucru pentru care tânărul român Andrei A. Păunescu mulţumeşte cu recunoştinţă.

Nu mai lungim cina. Sunt obosit. Ochiul mă doare. Era imposibil să nu păţesc eu ceva în acest drum. Parcă sângele meu trage cu tunul din acest ochi în toţi macii adormitori ai pământului.

Mai sunt două zile şi plecăm acasă.

În această clipă mă întreb: cum ar fi aceste ultime două zile, dacă m-aş hotărî să rămân în Austria? Măcar mustrarea bagajelor mele şi tot m-ar extenua, darmite dacă aş avea şi conştiinţa pe care o am acum.

Şi vreau să fiu exact. Nu-i aşa de absurd că mă gândesc la asta. Vai, doamne, o trădare fie şi cu gândul este o încercare a mea de a înţelege, de exemplu, ce-a gândit fostul meu prieten bun Ilie Constantin când nu s-a mai întors acasă, când şi-a lăsat nevasta şi copiii într-un bloc de pe Magistrala din Bucureşti şi el a rămas în Franţa, sau în Italia, nu mai ştiu exact. N-o fi avut nici o remuşcare, nici o zbatere, nu i s-o fi făcut frig de singurătatea la care se expunea? Cum s-o fi hotărât? Trebuie să se fi întâmplat ceva în mintea lui? Nu e oare interesant de căutat mecanismul unei laşităţi care poate n-a fost extremă decât în noaptea aceea nenorocită în care s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Poate, dimpotrivă, s-au acumulat în el numeroase amănunte care i-au aplecat şira spinării înspre Vest. Oare toţi cei care fug sunt la fel? Oare marii medici care nu se mai întorc în România şi nu fac nimic altceva decât îşi văd de carieră seamănă cu Petru Popescu, care după ce a rămas în străinătate a zis că-i e scârbă să vorbească limba română? Dar lui Petru Popescu chiar îi era scârbă să vorbească limba română? Oare el, care era un băiat inteligent şi un literat strălucitor a spus această porcărie numai ca să iasă din serie? şNu cumva şi-a scuipat el mama pentru a se vorbi despre el? E răul chiar atât de rău în aceşti oameni?

Ce-ar fi să nu mai vreau să mă întorc în România? Sunt pe jumătate adormit şi m-apucă un râs care-l trezeşte pe Andrei. Acesta mă trage de umăr şi zice:

– Tati, visezi urât? Tati, tati...

Mă gândesc numai ce triumf ar înregistra duşmanii mei. Sigur că e doar o inepţie la care mă gândesc în oboseală după 15 zile de sfărâmare a oaselor şi de balans zăpăcitor al circumvoluţiunilor. Sigur că e o ipoteză absurdă, dar, măi băiete, mă adresam eu cu familiaritate mie însumi, ce-ar fi dacă ai afla mâine dimineaţă că ţara ta e ocupată de trupe străine? Ce-ai face? Te-ai mai întoarce?

M-aş întoarce, îmi răspund, cum să nu mă întorc? Într-o zi tot ar pleca trupele alea.

– Hai, fii serios! Cine vine nu mai pleacă.

Şi-atunci? şi-atunci, spune, ce-ai face?

– Ce să fac? Aş lua trenul şi m-aş duce acasă.

– Şi bineînţeles, că-ţi închipui că te-ar aştepta la graniţă un reprezentant al guvernului care te-ar pune la zid pentru ceea ce ai făcut, pentru cântecele tale de libertate, pentru patriotismul tău ce a fost taxat drept naţionalism, pentru că ai fost implicat într-o politică de conştientizare a naţiunii şi de încredere în puterile omului liber.

– Nu ştiu dacă chiar la graniţă, dar probabil că la Bucureşti.

– Ei nu, imbecilule. Degeaba îţi faci iluzia că ai fi luat în serios de guvernul pus de străini să administreze absenţa demnităţii naţionale. Nu ştii ce ţi-ar face?

– Ce?

– Te-ar umili din om în om de la nivelul de jos. Te-ar dezbrăca grănicerii şi vameşii şi-ai începe să consideri guvernul respectiv drept o idee teoretică, drept o instanţă intangibilă şi din umilinţă ei ţi-ar crea postamentul fricii şi respectului faţă de acel guvern. Neputându-se ridica ei, te-ar scădea pe tine pentru a crea o distanţă convenabilă crimei lor.

Dar nu e aşa. Nu e aşa. Ţara mea-i acasă. Ţara mea-i liniştită, ţara mea e demnă, ţara mea a protestat împotriva agresiunii din Campuchiaţ, ţara mea a fost iarăşi la înălţimea misiunii sale istorice. Ţara mea-i acasă. Îţi mulţumesc, Nicolae Ceauşescu, pentru că întorcându-mă acasă găsesc ţara mea acasă. Şi să ştii că ori de câte ori îţi vorbesc aşa, fără apelativele de circumstanţă, fără tovarăşe sau fără domnule, te respect cel mai mult, te înseriez galeriei supreme a naţiunii.

Vouă vă dedic întoarcerea mea, Mircea şi Ştefan şi Mihai şi Iancu şi Bălcescu şi Nicolae Ceauşescu.

20 ianuarie 1979

Nu mai insist asupra acestei dimineţi de sâmbătă, pentru că ea e ca oricare. Adică vreau să fiu mai precis, ca oricare din dimineţile mele în Austria. Trezire după somn puţin, senzaţia că nu mă satur de odihnă. Mâinile îmi tremură. Parcă aş mai dormi, dar nu mai e timp. Sunt nemulţumit. Mi-aş căuta în creier un resort care să mă dea mai repede, să pot trăi într-o oră cinci ore, şi când va fi cazul să le derulez cu încetinitorul vârstelor care vor veni.

Dar toate se potolesc când îl văd lângă mine pe Andrei. Poate dramele prin care am trecut amândoi, poate sentimentul de-atâtea ori repetat până azi că nu suntem siguri unul pe altul, că s-ar putea să se întâmple ceva şi să ne pierdem unul pe altul, poate dorinţa lui de a avea un tată reprimată prea des şi dorinţa mea de a avea un fiu contrariată la fel de des ne-au făcut să ne apropiem extraordinar unul de altul. Uite, de exemplu, în această dimineaţă de sâmbătă îmi închipui că dacă i-aş da o palmă lui Andrei cred că mi s-ar usca mâna. şMama lui mă cunoştea prea bine şi ştia că sunt un om nervos, uneori un apucat. Şi montându-l împotriva mea s-a bazat pe această nervozitate, de toate zilele, a mea. Dar, vai, nu numai a mea. Căci mulţi se exprimau prin mine. Fără să mai iscălească.

 Dar cu Andrei sunt de un calm exasperant. Mă uit la bărbiţa lui neliniştit că are o mică umflătură acolo, despre care aveam să aflu peste o jumătate de oră, de la doamna Dinică şi aveam să-mi confirm pe toate căile că nu e decât un fleac, nu e un ganglion umflat, ci e un rest de la o extracţie dentară şi atât. Mă gândesc în această nenorocită şi minunată dimineaţă de sâmbătă la toţi părinţii care au copii bolnavi. Ce sindicat uriaş, invincibil, sindicatul suferinţei pentru copiii tăi.

Fiii se învaţă crescând cu ideea că părinţii lor vor muri. Dar, doamne, părinţii nu pot accepta că fiii lor vor muri, că li-i iau războaiele sau că-i închiriază bolile. Sau că-i fulgeră moartea pe o şosea. Ce importanţă are? Acei părinţi ştiu atât: că ei s-au născut mai devreme decât fiii lor şi trebuie să moară mai devreme decât fiii lor.

Nu mai ţin minte dacă am vrut vreodată în mod serios să mor. Dar decât să-mi văd copii murind, mai bine aş muri eu. Băiatule drag, câtă linişte îmi dai tu mie! şi câtă nebunie! Am făcut tot ce-am făcut în viaţă fără să-mi închipui că ar putea să-mi cadă drobul de sare de pe sobă în capul meu. Dar de când te am pe tine lângă mine merg mai departe de soba aceea. Nu ştiu, dar parcă mă simt angajatul acestui băiat, parcă trebuie neapărat să-l fac mare. Şi măcar dacă ar fi o dragoste neîmpărtăşită a mea pentru el, nenorocirea asta s-ar mai linişti. Dar rana e cu atât mai mare cu cât îl simt în fiecare zi tremurând pentru mine. E tandru şi grijuliu şi orgolios, e doctorul meu de un metru şi jumătate.

Va urma

×
Subiecte în articol: tara andrei pagini de proza