Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De ce “Solilocvii”? Şi unde am putea aşeza noua carte a lui Constantin Vlad(*) în bogata sa bibliografie? Un răspuns ne dă George G. Potra în cuvântul înainte, sugestiv intitulat:”El nu lasă gândul să se odihnească”:”Modest- dincolo de titluri, premii şi decoraţii-prietenul meu nu vine în agora să facă paradă de erudiţia sa, ci ni se alătură cu prudenţa şi gravitatea unui gânditor, care i-a cercetat pe mulţi înţelepţi de ieri şi de astăzi, pentru a formula şi distila în beneficiul nostru noi întrebări.”
Nu altceva mărturiseşte a fi avut în intenţie Constantin Vlad însuşi:”De ce Solilocvii? Pentru că, în dialogul său cu lumea, autorul este cel care întreabă şi tot el răspunde; şi cu toată această lume în jur este-şi rămâne- singur, aplecat asupra colii albe de hârtie, în faţa tastelor computerului.”Şi, mai departe:”Trufie sau neputiinţă a spiritului? Nici una nici alta. E calea pe care o alege în strădania spre creaţie şi spre originalitate.”
În ceea ce mă priveşte, aş situa noua carte a lui Constatin Vlad la confluenţa dintre travaliul ştiinţific- al cărui punct de referinţă rămâne “Diplomaţia secolului XX”(2006)- şi un alt reper aparte în travaliul său diplomatic:”Puncte cardinale îndepărtate: Helsinki, Tokyo, Canbera. Note ale unui ambasador al României.”(2011)
În ce constă, atunci, noutatea, specificul acestor “Solilocvii”? Fără ezitare, răspund că, de data asta, memorialistul şi analistul îşi dau mâna pentru a scrie o carte care pune în prim plan subtila, inestricabila relaţie dintre artă, ştiinţă şi conştiinţă în exerciţul diplomatic.
De aceea, temeiurile cărţii trebuie înţelese ca expresie a datoriei morale a autorului de a lăsa marturie despre ceea ce el a trăit şi a învăţat şi, într-un sens mai larg, ca decurgând din dorinţa sa de a contribui şi a stimula promovare unui proiect românesc de diplomaţie proprie modernă:”Ceea ce doresc să susţin aici este următorul fapt: nu există o diplomaţie proprie a unui stat fără o bază ideatică adecvată.” Temă la care autorul va reveni în mod deosebit atunci când va aborda ipostazele şi exigenţele ce decurg din calitatea României ca stat membru al UE. Prilej cu care avansează conceptul “dimensiunea diplomatică a calităţii României de membru al Uniunii Europene”.Concept pe care îl va dezvolta în următorii termeni:”Această bază ideatică poate să provină din terenul specific al diplomaţiei sau din cel al politicii. Cu alte cuvinte, diplomaţia nu are exclusivitatea ideilor cu care operează. Există însă o altă componentă care constituie un domeniu prin excelenţă propriu diplomaţiei:aceasta este negocierea.”( sublinierea autorului n.n)
Negocierile diplomatice, iată un subiect sensibil şi o permanentă provocare pentru diplomaţia românească, iar referirile lui Constaitin Vlad la experienţa pe care a acumulat-o într-o perioadă cheie pentru destinele Europei post-belice este sintetizată în mod deosebit în eseurile:”România şi procesul OSCE(1960-1975)”, “Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa: gong final” şi “Patru decenii de la debutul <
Astfel, în primul studiu, sunt reţinute raţiunile esenţiale , decisive ale prezenţei ţării noastre în Uniunea Europeană:”Într-o epocă în care globalizarea nu e nicidecum o vorbă goală, când mari puteri caută, asiduu, parteneri. România, care nu se numără printre aceste mari puteri, încetează de a mai fi singură.” Urmează această amară, dar lucidă constatare:”Ea (România n.n.)nu mai este singură în ceea ce priveşte asigurarea propriei securităţi şi statutul său internaţional, datorită apartenenţei la Alianţa Nord- Atlantică; desigur, această apartenenţă avându-şi preţul ei şi,din păcate, avem un talent aparte spre a ni-l face noi înşine acest preţ mai piperat, în condiţile când alţii, inclusiv vecini de-ai noştri, se pricep foarte bine să-l reducă.” Afirmaţie categorică şi care, nu este exclus ca să stârnească nedumeriri sau chiar rezerve, chiar dacă o raportăm, strict, la data când fost făcută: anul 2007.
În acelaşi areal tematic- prezenţa României în Uiunea Europeană - aş mai reţine aceste consideraţii ale lui Constantin Vlad: “Tot ceea ce se referă la UE, la preocupările şi la acţiunile sale, are relevanţă pentru toate statele membre, inclusiv pentru România. Cu alte cuvinte, este în interesul naţional al României (sublinierea autorului n.n.) ca Uniunea Europeană să fie biabilă, să funcţioneze bine, să prospere, pentru că starea Uniunii, condiţia ei se răsfrâng şi asupra noastră.”
Observaţie perfect îndreptăţită nu doar pentru momentul când a fost scrisă( anul 2009), cât, mai cu seamă, pentru anul 2014, când va trebui ca România să îşi aleagă europarlamentarii.
Nu aş vrea să se înţeleagă de aici că profesorul şi diplomatul Constantin Vlad “dă note” sau că “îi dăscăleşte” pe mai tinerii confraţi întru ale demorcaţiei. Autorul însuşi o spune mai bine decât mine: “Această abordare îşi propune să fie nu neapărat o analiză critică a diplomaţiei şi a politicii externe care o patronează, ci, mai degrabă, o dezbatere de idei, care ţine mai mult de domeniul dezirabilului şi, în nici-un caz, al normativului.”
Sunt, în noua carte a lui Constantin Vlad, şi alte abordări care ar merita o consemnare aparte- bunăoară eseurile despre impactul globalizării asupra societăţilor şi a Terrei sau observaţiile sale despre relaţiile dintre instituţia imperială şi societatea japoneză. Aşa după cum o menţiune aparte se cuvine textelor care proiectează prezenţa spiritualităţii româneşti în spaţiul european prin valori emblematice: Constantin Brâncuşi şi Nicolae Titulescu. Las, însă, cititorului, dar mai ales cititorului tânăr, plăcerea să le descopere.
Poate părea paradoxal, dar rămân la ideea că “Solilocviile” lui Constantin Vlad sunt un incitant şi captivant colocviu despre diplomaţie, ca exerciţiu de sinteză al artei, ştiinţei şi conştiinţei.
