Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La nouă ani după “Diplomaţia secolului XX” ( “Fundaţia Europeană Titulescu”, 2006), Constantin Vlad, cărturar şi diplomat de excepţie, publică “Istoria diplomaţiei. Secolul XX”(*), lansată recent tot sub auspiciile prestigioasei instituţii a mediului nostru ştiinţific şi diplomatic.
Noua carte păstrează, în substanţa sa, materialul deosebit de valoros din cea care a precedat-o, îmbogăţind cercetarea pe baza aprofundării analizei pe baza unor recente exegeze şi a unor documente diplomatice până de curând necunoscute, care aruncă o lumină nouă asupra evenimentelor ce au marcat demersurile diplomaţiei în strategia jocurilor de putere ale politicului. Mă refer la “The Second War”, cele 6 volume ale lucrării lui Winston Churchil, care oferă un tezaur de informaţii inedite despre politica şi diplomaţia Marii Britanii în momente - decisive ale Marii Conflagraţii Mondiale, cu un accent aparte pe jocurile de putere dintre Londra şi Washington, dintre Londra şi Moscova ş.a.m.d, jocuri de pe urma cărora România a fost oferită cu atâta “generozitate” Imperiului de la Kremlin. Sunt, de asemenea, de menţionat cărţile de memorii ale lui Anatoli Dobrînin, Anthony Eden sau Kohl Helmut, ca şi monografiile consacrate unor personalităţi care, fiecare în felul lor, au marcat istoria atât de dramaticului secol XX, de la IV Stalin şi Hitler, la Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn. Din literatura românească, autorul s-a oprit-în mod semnificativ, cred- la “România după Malta”, crestomaţia lui Adrian Năstase pe care Constantin Vlad o consideră “indispensabilă pentru studierea primilor paşi făcuţi de România în domeniul politicii externe şi diplomaţiei în condiţiile extrem de dificile şi pline de incertitudini şi de riscuri la începutul anilor *90”,precum şi la cartea lui Paul Niculescu Mizil “România şi războiul americano-vietnamez”, pe care şi eu o consider că merită a fi cunoscută, dincolo de orice alt fel de rezerve şi prejudecăţi, pentru că aduce în discuţie un moment de referinţă al politicii externe independente şi al diplomaţiei curajoase a României post-belice.
Şi, trebuie să o spunem fără precauţii de circumstanţă, este meritul autorului cărţii de faţă acela de a fi ştiut să aleagă, cu un remarcabil simţ al esenţialului şi, deopotrivă, al nuanţelor semnificative, ceea ce Benedetto Croce numea ” ce e viu şi ce e mort” în opera istoriei.
Desigur, o lectură comparată a celor două lucrări ale lui Constantin Vlad consacrate diplomaţiei secolului XX va putea să pună în evidenţă “cât” şi mai ales “cum” a încorporat autorul în substanţa noii sale cărţi din aceste preţioase achiziţii documentare. În ceea ce mă priveşte, m-aş opri în mod aparte la capitolul final al “Istoriei diplomaţiei”, care, dincolo de un titlu de o premeditată modestie (“În loc de încheiere”), reprezintă un model de analiză şi de înţelegere a substanţei demersului diplomatic. Începând cu distincţia pe care Constantin Vlad o operează între cele două concepte-esenţiale: politica externă şi diplomaţia, “un fel de fraţi siamezi în manifestarea statelor pe arena internaţională”. “Fără a trage linii de demarcaţie rigide- punctează Constatin Vlad-, este de menţionat că unul dintre aceşti <
Am insistat anume asupra acestor precizări ale termenilor pentru că ele ne oferă, deloc întâmplător, o mai corectă şi mai nuanţată perspectivă de abordare a ceea ce reprezintă prezenţa activă, dinamică , substanţială a României pe scena politică internaţională, cu precădere în cea de-a doua jumătate a anilor *60. Mai direct spus, prin relativa, dar reala, “ dublă independenţă” a demersurilor diplomatice româneşti. Ceea ce a însemnat, pe de o parte faţă independenţă de “centrul unic de comandă”, de la Moscova ,iar, pe de alta, faţă de linia de politică internă a partidului –stat. Deosebit de semnificative, în această ordine de demonstraţie mi se pare analizele lui Constantin Vlad asupra rolului dinamic şi, mai ales, eficient al diplomaţiei româneşti la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa sau demersurile de mediere pe care diplomaţia noastră, le-a realizat în vederea găsirii unor soluţii paşnice, negociate în conflicte militare din Vietnam sau din Orientul Mijlociu. Departe, însă, de a fi doar nişte “oaze”, nişte excepţii, asemenea demersuri diplomatice ale României se înscriu în continuarea şi în spiritul operei marilor diplomaţi şi patrioţi, personalităţi cu adevărat emblematice precum I C Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Gafencu, Vespasian Pella, cărora Constantin Vlad le acordă preţuirea bine-meritată. Ceea ce, până la urmă, devine un motiv în plus pentru prof.univ. dr. Ion Calafeteanu pentru a considera că trebuie să citim cartea lui Constantin Vlad ce pe o “cheie” spre a descifra istoria diplomaţiei în secolul al XX-lea.
Revenind la capitolul final al cărţii aş mai face o menţiune pentru analiza deosebit de pertinentă şi de temeinică asupra unor evenimente care au marcat, dureros şi pe termen lung,atât de zbuciumata istorie a veacului nu demult încheiat. Astfel, în viziunea profesorului şi diplomatului Constantin Vlad este vorba despre: 1) Cele două războaie mondiale; 2)Ascensiunea fascismului şi consecinţele sale pe plan internaţional; 3)Sciziunea Lumii în Est şi Vest,Războiul Rece; 4) Introducerea în arsenalele militare a armelor nucleare; 5) Prima Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa; 6) Încheierea Decolonizării; 7) Angajarea diplomaţiei în ceea ce avea să devină dispariţia URSS; şi 8) Gestionarea efectelor globalizării , a problemelor globale pe planul relaţiilor internaţionale. Toate aceste teme asupra cărora se concentrează analizele din capitolul final au fost, fiecare, abordate în mod distinct şi şi-au avut cuvenitul studiu de impact în carte, dar mi se pare demn de reţinut faptul că autorul a revenit asupra lor şi a insista asupra lecţiei severe pe care o dau ele atât mediului politic şi, deopotrivă, mediului diplomatic. Mă refer, în primul rând, la cercetarea pe care Constantin Vlad o consacră unui fapt pe care îl consideră, cu deplină dreptate, a fi “cel mai mare eşec al diplomaţiei în întregul Secol 20 şi ,totodată, cea mai gravă responsabilitate a acestei diplomaţii faţă de Lume”:”neputinţa de a preveni cel de-Al Doilea Război Mondial”.
Avertisment sever care îşi dobândeşte o dureroasă actualitate , aici şi acum, când în imediata vecinătate a României, ca şi în alte zone fierbinţi ale planetei, pericolul unei conflagraţii nimicitoare a devenit o adevărată Sabie a lui Damocles. Ceea ce conferă un plus de valoare şi de mare interes acestei cărţi pe care academicianul Dinu C Giurescu o denumeşte într-o memorabilă formulare: “Opus magnum care soseşte la timp şi care nu va fi egalat în viitorul previzibil”.
Există, nu pot să nu spun şi lucrul acesta, un loc unde mă despart de profesorul şi diplomatul Constantin Vlad. “Cartea de faţă-ne avertizează domnia sa- nu este o lucrare de teorie a diplomaţiei ca domeniu al activităţii umane, ci un studiu despre faptele/actele diplomatice în decursul unui secol.”
Eu bine, tocmai prin meritele sale de excepţie pe care am încercat să le prezint succint în această consemnare, “Istoria diplomaţiei. Secolul XX” este mai mult decât un tratat. Este o carte de învăţătură! Fireşte, în primul rând, pentru cei care trec baremul lui Nicolae Titulescu: “intră în diplomaţie cei care au minte de împărtăşit”.
(*) Constantin Vlad “ISTORIA DIPLOMAţIEI.SECOLUL XX”, Editura CETATEA DE SCAUN, 2014
