Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un capitol, inca, putin cunoscut al vietii lui Eugen Ionescu este activitatea pe care a desfasurat-o, incepand din iunie 1942, cand este numit secretar de presa ('diurnist') la Legatia din Vichy si pana in octombrie 1944, cand este rechemat in tara. Au contribuit la asta si unele 'prejudecati recurente'(cum bine le-a zis Nicolae Manolescu) precum cele din cartea Alexandrei Laignel Lavastine 'Cioran, Eliade, Ionesco L*oubli du fascisme'. Mai degraba rechizitoriu politic, aceasta enciclopedie de falsuri si de judecati arbitrare culminand cu teza halucinanta ca autorul 'Rinocerilor' avea tot interesul sa le ierte lui Cioran si Eliade simpatiile legionare din anii tineretii atata vreme cat el insusi avea de ocultat 'les annees vichyssosses'(sintagma-stigmat aplicata colaborationistilor).
Geaba a pus lucrurile la punct fiica scriitorului, Marie France Ionesco. Geaba s-au straduit cunoscatori ai lucrurilor, bunaoara Nicolae Manolescu, sa demonstreze ca 'nimic din ceea ce a facut(Eugen Ionescu n.n) in timpul cat a fost atasat de presa in Franta ocupata, nu probeaza renuntarea la convingerile sale antifasciste ori vreo bruma de simpatie pentru mediul diplomatic controlat de cei doi Antonescu'! (Demers caruia i se adauga substantialele argumentatiii ale Martei Petreu.) Inca o data, cliseele otravite, mai ales atunci cand poarta stampila 'bon pour l*orient', au avut castig.
Si-a asumat misiunea de a restabili adevarul Nicolae Mares in cartea sa 'Eugen Ionescu diplomat roman in Franta'(*) El insusi diplomat de cariera, Nicolae Mares nu este la prima incursiune, domnia sa find autorul unei substantiale sinteze despre activitatea lui Lucian Blaga la ambasada din Varsovia si, intr-un sens mai larg, despre diplomatia culturala.
' Ar fi, credem, un sacrilegiu- scrie Nicolae Mares- ca aproape trei ani din viata unui scriitor de talia lui Eugen Ionescu sa fie dati uitarii. Si ce ani dramatici, plini de un zbucium interior intens, pentru viitorul dramaturg si eseist'. La randu-i, evocand peste ani debutul in diplomatie, Eugen Ionescu va marturisi: 'Intai de toate, Romania nu se afla in razboi impotriva Frantei, nici contra Angliei'( in sensul ca Anglia nu se confrunta direct cu Romania pe campul de lupta, desi Londra declarase razboi tarii noastre in decembrie 1941 n.n). 'Apoi nu vroiam sa lupt contra rusilor, alaturi de nazisti. In al treilea rand, colegi sus-pusi intervenisera ca sa pot pleca, desi era <>, ceea ce nu mai sunt azi(in 1992n.n.). In plus exista, la Bucuresti un sef-adjunct de stat major ale carui principii erau sa nu trimita pe front pe cei considerati de el <>. Asadar, prietenii doreau sa ma salveze numindu-ma la Vichy intr-un modest post de secretar cultural'.
O sinecura, am spune azi, judecand dupa cateva stanjenitoare exemple in materie. Dar nu si pentru cel in cauza, de vreme ce, asa dupa cum demonstreaza Nicole Mares, acesta 'nu a privit postul de secretar cultural si de presa, pe care il detinea,ca pe o sinecura si nici ca pe un refugiu caldut si, mai ales, sigur, in strainatate.' In egala masura, nici alegerea non-conformistului scriitor pentru acest post nu putea fi doar urmarea unui concurs de imprejurari:'Probabil ca printre masurile luate de la Bucuresti a fost trimiterea scriitorului Eugen Ionescu, bun cunoscator al realitatilor culturale franceze, personalitate capabila sa stabileasca contacte cu parsonalitati marcante din Franta, sa actioneze pentru eficientizarea muncii de propaganda romaneasca si, mai ales, pentru contracararea celei iredentiste mghiare.'
Iarasi lucru demn de remarcat: Eugen Ionescu va face abstractie, pe cat i-a stat in putiinta, de caracterul totalitar al regimurilor de la Bucuresti si de la Vichy. Mai mult, prin pozitia sa deschis anti-hillerista, Eugen Ionescu va intra in vizorul Gestapo-ului dar si al serviciilor secrete vichyste. Ma refer la legaturile sale cu militanta anti-hilerista, Gabrielle Gabrini, ca si la contactele pe care le-a antamat, inca de la venirea in Franta, cu revista 'Cahiers du Sud'din Marsilia, unde activau antinazisti recunoscuti printre care si scriitorii romani Ilarie Voronca si Benjamin Fundoianu.
Fructificand inteligent calitatea de intinerant pe tot sudul Frantei, Eugen Ionescu va stabili relatii cordiale si rodnice cu prestigioae personalitati ale vietii culturale si ale mediului universitar din tara gazda si pe care le va consacra bunei promovari a valorilor reprezentative ale culturii romanesti: Tudor Arghezi, Pavel Dan, I. Petrovici, G. Bratianu, Camil Petrescu, Lucian Blaga sau Tudor Vianu. Erau, iar acest lucru trebuie spus apasat, valori autentice si nu doar afini ai diplomatului asa cum, din pacate, s-a practicat in anumite cercuri ale pseudo-diplomatiei culturale de (sa speram!) pana mai ieri. Si in alegerea partenerilor francezi, tanarul diplomat a adoptat o maniera care nu aduce cu practicile din ziua de azi. Eugen Ionescu a mers la sigur optand pentru personalitati reprezentative. Un adevarat'prieten al Romaniei' pe care s-a bazat ambitiosul diplomat s-a bazat pentru a-si pune in act proiectele fiind Paul Henry. Fost director, timp de 13 ani al Institutului francez de la Bucuresti, autor al unei lucrari despre Napoleon al III—lea in care vorbeste si despre Unirea Principatelor acesta era intr-adevar un bun cunoscator si un competent pledant 'cu o putere de iradiere mai mare, prin lucrarile sale de specialitate'.
Cat priveste celalalt obiectiv, contracararea propagandei iredentiste si sovine, misiunea lui Eugen Ionescu nu era usoara dat fiiind faptul ca influente personalitati ale emigratiei maghiare solicitau deschis sprijinul lui Rooswelt, Mussolini sau Ciano. Un model de analiza severa si de raspuns percutant il avem in Raportul 999 din 1 mai 1943 pe care l-a redactat Eugen Ionescu privind articolul iscalit de Ladislas Galdi asupra 'culturii romane, privita ca vasala a culturii slavo-bizantine-bulgare'. Cat priveste conditiile in care se putea misca diplomatul roman consider edificator acest pasaj din raport: 'Este inutil sa subliniem aici absurditatea tezelor propagandei maghiare. Ar fi interesant s-o puteam face in alta parte. Din nefericire, cenzura publicatiilor franceze nu ingaduie o polemica romano-maghiara, insa nu poate impiedica aparitia revistei 'Nouvelle Revue de Hongarie' la Budapesta si difuzarea ei in Franta prin intermediul serviciului maghiar de presa.' Imprejurare la care putem adauga raspunsurile, sa le spunem'rezervate', primite din partea centralei de la Bucuresti, fapt ce ingreuna misia diplomatului.
Intregesc in chip fericit remarcabia carte a lui Nicolae Mares, documentele incluse in volum, aflate in arhivele diplomatice si aduse, in premiera, la lumina, din care putem alcatui un pasionant scenariu, o demonstratie inclusa in fapte, a ceea ce se numeste lectia de diplomatie culturala a lui Eugen Ionescu. O lectie din care diplomatii nostri au si, cu siguranta, vor avea multe de invatat. Mai ales acum, cand asteptam ca diplomatia de la Bucuresti sa redevina, cu adevarat, o diplomatie in sprijinul intereselor Romaniei si nu doar al unor anume grupuri de interese…
(*) Nicolae Mares 'Eugen Ionescu Diplomat roman in Franta' Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2012
