Există o Românie care cântă: "Şi totuşi există iubire!"

Adrian Paunescu este expresia unei vitalitati iesite din comun. Mistuit de acuitatea unor trairi neobisnuite, a explorat adancuri si a escaladat piscuri ale freneziei senzoriale. A gasit sens plansetului, delirului, cosmarului, topindu-le in poem. A devenit personajul narator care si-a (tran)scris emotiile, exaltarile, insomniile intr-un strigat de inceput de lume. Pare ca a adunat de-a valma nestapanirile trairii, pentru a le inchide apoi, pe fiecare, in forme de sticla, ceruite cu emotie si adevar. A iubit pana dincolo de dincolo. A iubit pe scena, pe tunuri, in ring, in patul din creierul sau, cu putere si slabiciune, cu aceeasi voluptate, fie ca traia victoria sau infrangerea. Scriitorul Fanus Neagu l-a inteles si l-a descris astfel. "Durerea si suferinta, sau vocatia acestora e campul unde-si simte sufletul cald. Paradoxal, el e cantaretul a ceea ce s-a pierdut sau se pierde (...) si nu mai stie atunci, invingator fiind, ca cei ce pierd razboaiele pot fi mai puternici decat invingatorii." ("Cartea cu prieteni", Editura Sport-Turism, 1979). Daca a transpus "ceea ce se pierde" in vers memorabil, pentru o singura viata, este suficient. Adrian Paunescu a trait iubirea ca tanjire continua. "Dup-atatea minciuni si atatea dezastre,/ Ne e dor sa-ntalnim, ritmul inimii noastre,/ De-o iubire ni-i dor, care viata sa-ncheie,/ Ne e dor de un vis, c-un barbat si-o femeie." Poetul stia sigur cum este posibil sa traiasca fiecare iubire cu suflet proaspat, cum sa transforme sfasierea in iluminare si cum devine poezia fiinta cantecului. Exista o Romanie care canta: "Si totusi exista iubire!". Nu este o Romanie neaparat fericita, nici inconstienta, sunt doar acei oameni care au inteles ca salvarea inseamna iubire.

Versurile lui A.P. se asaza in mintea cititorului, chiar si a celui care vrea sa il respinga, aprioric. Emotia are forta magnetica, iar stiinta exprimarii memorabile merita stu­diata. "Probabil drumul meu va duce-n iad/ Ma-mpiedic de o lacrima si cad." Sau: "Si poate ca aceasta e iubirea,/ Nu numai gelozie si asalt,/ Ci sa-ti modifici intr-atat privirea,/ Incat sa vezi la fel cu celalalt". Sau: "Paralelipipedic traim in nopti egale,/ Iubirea noastra moare intr-un oras cubist,/ S-o inventam intreaga, cat esti, cat mai exist,/ Imbraca-te aiurea si hai, in mahalale".

Marin Sorescu explica soarta cri­ticilor literari, pe termen lung, cu limpezime si simplitate edificatoare. Spune ca ceea ce ramane valabil dintr-o critica literara sunt citatele din opera analizata. Fapt care imparte criticii in doua categorii, cei pe care citatele alese ii confirma si cei pe care citatele ii contrazic categoric. Aceasta idee este consemnata de Marin Sorescu in volumul "Usor cu pianul pe scari", in care, la capitolul despre Adrian Paunescu, scrie: "Omul este o adevarata mina de energie; iar poetul sta pe un vulcan in continua eruptie, e aruncat in slava si absorbit in viscerele de foc – o papusa in mana propriului temperament, care nu sufera decat de prea mult.(...) E tentant, e crocant chiar sa scrii despre Adrian Paunescu".

Se va scrie despre A.P. de-abia de acum inainte. Treptat, umorile se vor stinge, limbile despicate vor amuti, iar figurantii (pe care i-a cunoscut si carora le-a dedicat poeme) vor palpai in fundal. A.P. ne-a dat, intre altele, o inegalabila lectie despre ce in­seamna a fi gazetar si despre incrancenarea care se justifica in bataliile cu mize mari. Revenim la caracterizarea lui Marin Sorescu, pentru ca numele marelui scriitor obliga. Fiindu-i contemporan, l-a vazut, l-a observat pe gazetarul A.P., livrandu-ne urmatorul portret, scris, fireste, in plin comunism: "O veche rutina a facut sa se creada ca articolul de ziar nu are stil – si uite ca are. Ca nu trebuie spuse anumite lucruri – si uite ca acele lucruri se pot spune. Adrian Paunescu si-a adus de acasa spiritul iscoditor, nelinistea, pasiunea si perse­verenta. Ceea ce s-ar fi dorit sa se spuna in soapta sau sa nu se spuna deloc, gazetarul racneste intr-un megafon. Gazetarul teribil Paunescu, devenit caraus al problemelor spinoase, fugarind probleme, admo­nestand si oblojind, devenind reazemul reumaticilor si al celor cu sciatica. Babele suferinde ii trimit biletele". ("Usor cu pianul pe scari")

Dupa toate acestea, dupa ce depista chiar si bolile planetei si cauta solutii pentru insanatosire, isi revarsa fiinta, plenar, in poezie. Mai cu seama, in poezia de dragoste, scrisa cu patima neinduratoare. "Te-arunc din mine si esti mai aproape,/ Cu cat te uit, cu-atat te simt in minte,/ Si carnea mea, de-a ta nu o sa scape,/ Nici dupa despartirea din morminte." Sau: "O mana-mi fierbe cand cealalta-ngheata,/ cu-n ochi vad noapte si cu altul zi,/ Iubire incu­rabila, pe viata,/ de inteles, doar daca n-ar mai fi".
Volumul de fata, al doilea din seria "Celor mai frumoase poezii de dragoste", infatiseaza o verticala a lumii. Iubirea care devora, care uneori invinovateste, care spumega si imblanzeste, sfaramand nervii si carnea pentru a rodi in poeme si intelesuri. Iubirea prin care poetul multumeste cuiva drag "Pentru toate faptele bune pe care le-am facut, din dragoste fata de tine".

Poezia de dragoste a lui A.P. ne poarta de mana prin stepa melanco­liei. Si atunci, intarziem in nemurirea poetului. Traim iubiri pe care nu ni le-am fi inchipuit. Si nu mai putem uita vreodata.