Frânturi de milă, simplitate şi tandreţe

"Nu trebuie sa fii cat un munte de mare ca sa poti judeca. Ci de-ai fi cat o neghina sau cat un fir de colb, daca ai in capusorul tau scanteia dumne­ze­iasca ce cuprinde lumile, ti-i de ajuns: stii ce esti, de unde vii si incotro tre­buie sa te indrepti." Acestea sunt cu­vintele unei furnici intelepte, catre o biata gaza, adresate in lumea delica­ta, nevazuta, aproape uitata, a lui Emil Garleanu. Un autor aflat zeci de ani in programele scolare, invatat in clasa, cu numele caruia se asociaza probabil in mentalul multor generatii ma­ture, astazi, imaginea invatatoarei din clasele primare. Era esential pentru copiii care priveau cu ochi mari si limpezi lumea necunoscuta sa in­te­lea­ga motanul, gaita, cocosul, furnica, ciocarlia, gandacul, bufnita ca pe tipologii ale personajelor umane. Astfel ca, biata gaza din citatul de mai sus isi intelege destinul, atunci cand isi da seama ca ea este hrana prinsa in zbor de o mama pasare, pentru pui­sorii sai galagiosi si infometati. "Vezi, asta e soarta noastra, sa hranim pasarile, care au ce cauta pe lume...!" Pare ca toate fiintele "Din lumea celor care nu cuvanta" au o sensibilitate iesita din comun, o duiosie de basm, de dincolo de vise, si mai ales au ace­lasi singur dor, nevoia de iubire. Cu simplitate si naturalete, frunza ada­pos­teste de caldura Soarelui o mica pasare. Vietatea canta fericita si uneori adoarme senina, cu capsorul sub aripa. Toate au rost, totul pare randuit cum se cuvine intr-o or­ches­tra dirija­ta de insusi Dumnezeu. Toa­te acestea pana intr-o zi cand frunza a simtit: "Puternic sufla vantul tomnatic! Apu­su­rile erau ca sangele si parca in­ro­seau si pamantul". Fiinta vegetala in forma de inima, "frunza isi simti pute­ri­le slabite; cu greu putea sa tie piept vantului, care o clatina in toate par­ti­le; cateva tovarase, smulse, flutura­ra prin aer, apoi fusesera duse de­par­te".

Cu o duiosie care transforma gandul intr-o lacrima uriasa, Emil Garleanu infatiseaza fiintele neputincioase in lupta cu ritmul naturii, oamenii fragili, rapusi lent de absenta prietenilor care se tot duc... "Pasarea ii venea rar, nu mai canta. Frunza tanjea, se ingalbenea. (...) In clipele acestea, cand se cutremura la gandul ca si dansa va trebui sa se desprinda, sa moara, ca si celelalte, vederea prietenei pe care o adapostise atata i-ar fi fost de mare ajutor." Pasarea vine pentru ultima data, dar, chemata de alte orizonturi, loveste in graba cu aripa frunza care se desprinde si cade.

S-a spus despre Emil Garleanu ca este un autor pentru copii, un autor mi­nor, un autor de dictionar. Sensibi­li­tatea, finetea si gingasia sunt proprii prichindeilor, maturizarea lor afec­tiva are nevoie de emotie. Dar scrie­rile apartin unui adult, iar profunzimea isi adanceste formele in ma­turitate. Poetul Dimitrie Anghel, al carui univers literar era gradina cu flori, scria acum o suta de ani despre lu­mea vietatilor lui Garleanu: "E mul­ta mila, multa dragoste si induiosare pentru tot acest norod inaripat sau imblanit, multe ciripiri si scanteieri, cari ti fac parca mai bun si te predispun la visare. Pacatul cel mare e ca animalele noastre nu citesc, caci astfel gloria i-ar fi asigurata si Garleanu ar deveni cel mai pismuit si mai popular dintre scriitori". Iata un ade­var valabil si peste un secol, pentru ca, in pofida performantelor dre­sa­jului si a eforturilor de uma­ni­za­re, nici in zilele noastre, animalele nu citesc...

In capitolul "Batranii – Schite din viata boierilor moldoveni" este infatisat amurgul unei clase sociale care se stinge cu demnitate, fara lacrimi, fara jelanii. Din aceste scrieri, transpar respectul si o anume evlavie pe care Garleanu le nutrea pentru trecutul si oamenii Moldovei in care crescuse. In camere goale, boierii sa­ra­citi asteapta iubire, tanjesc dupa su­flete credincioase. Boierimea de la ju­matatea secolului XIX se impo­tri­vea tacut transformarilor civilizatiei, nu intelegeau la ce bun "drumul de fer", agitatia, bazaconiile prezentului de atunci, preferand tihna prelungita a pufairii din ciubuc si obisnuinta pla­cerilor patriarhale. Fata de aceasta lu­me in curs de disparitie, autorul simte duiosie si ingaduinta. "Coana Ba­lasa cade cu fruntea la pamant, inima i se face ghem, rugaciunea i se frange, nu-i ramane decat cuvantul «Doamne!», pe care, in spaima gro­za­va ce-a cuprins-o, il spune repede, intruna, in gand. Conu Vasile cade si dansul in genunchi, ramanand in genunchi, asa, langa coana Balasa.."

Prin orice destin dur, strabate subteran melancolia. Uneori, pentru a ne invata lectii esentiale, viata transforma suferinta si trauma in mila si bunatate, prin forta cuvantului. Emil Garleanu poate parea un invins fara lupta. A avut un frate geaman care a murit la doua luni dupa nastere. Tatal lor, Emanoil Garleanu, a cerut sa se sape doua gropi, convins ca si nenorocirea va cere gemeni. Nu a fost asa, pentru ca Emil Garleanu, locuit pesemne de o dubla sensibilitate, a ramas aici sa inteleaga si sa salveze prin cuvant lumea celor care nu cuvanta. Nu si-a terminat opera, pentru ca s-a imbolnavit grav si a murit la doar 36 de ani. O vreme a fost apreciat, citit, studiat in manualele scolare. Apoi a fost uitat, de aceea, aceasta reeditare este o recuperare necesara. fii cine stie, poate ca aceste franturi de viata, aceste fapte marunte, care au raspandit sensibilitatea autorului in prelungirea condeiului sau, vor transforma perceptii, vor descatusa emotii, vor revarsa duiosii... Pentru o viata atat de scurta ca cea a lui Emil Garleanu este suficient. Avem voie sa ni-l imaginam intr-o gradina paradisiaca, la taifas cu gazele, fluturii, pasarile, aratand cu degetul spre unii dintre noi, frematand: "Uite-i, uite-i, citesc!".