Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pare cinic si vrea sa socheze cu orice pret, dar e un romantic deghizat intr-un publicitar seducator, convertit la literatura, care ne indeamna sa gasim solutii pentru ca dragostea noastra sa nu dureze doar trei ani. Celebrul prozator francez Frederic Beigbeder a venit din nou in Romania cu prilejul relansarii, intr-o editie de chiosc, distribuita impreuna cu “Gazeta sporturilor', a doua dintre romanele care l-au facut celebru in intreaga lume, publicate in Romania de Editura Trei: “Dragostea dureaza trei ani' si “13, 99 lei'. Miercuri, 24 august, cititorii vor putea cumpara de la chioscurile din intreaga tara, impreuna cu “Gazeta sporturilor', bestsellerul “Dragostea dureaza trei ani', iar pe 31 august, in aceeasi formula, “13, 99 lei'.
● Aveti prieteni scriitori? Poate exista prietenie autentica intre doi oameni care scriu?
Va inteleg rezerva, dar cand esti scriitor trebuie sa lupti impotriva multor lucruri, a multor oameni, dar nu a celor ca tine. Trebuie sa lupti impotriva filmelor, a televizorului, a jocurilor video, a muzicii, trebuie ca sa castigi teren in fata lor. E o concurenta acerba in lumea de astazi. Dar nu cred ca ceilalti scriitori reprezinta dusmanul. Poti sa fii prieten cu un scriitor daca ti se pare simpatic si te inspira. De pilda, eu sunt bun prieten nu doar cu Michel Houellebecq, ci si cu Jay McInerney – stau in apartamentul lui cand ma duc la New York, si el face la fel cand vine la Paris. Sunt prieten bun si cu Amélie Nothomb, nu stiu cat e de populara ea in Romania. Ii place sa spuna ca noi doi suntem “sot si sotie', evident ca nu e adevarat, dar mie mi se pare un adevarat compliment din partea ei. Sunt o gramada de scriitori plictisitori, care vorbesc intruna despre opera lor. Mie astia nu-mi plac deloc. Preferatii mei sunt scriitorii carora le place sa… se imbete, de exemplu (rade).
● Scriitori care va alina, care va inspira?
Sunt foarte multi, sute. Cred ca m-au influentat, intr-un fel sau altul, toti marii scriitori francezi, Marcel Proust, chiar si Balzac. Dar si prozatorii americani pe care-i iubesc foarte mult: Scott Fitzgerald, Bret Easton Ellis, printre altii. Sa nu-l uitam pe Cioran al dvs. Sau pe Salinger. Mai sunt si altii, evident, dar ma opresc aici.
● Citam din romanul dvs. “Dragostea dureaza trei ani': “fericirea nu exista, dragostea e imposibila si nimic nu e grav'. Ce mai e de adaugat la asta? Un bilet de adio, poate…
Pai personajul cartii Marc Maronnier, chiar incearca sa se sinucida, la un moment dat. De fapt, nu cred ca dragostea e imposibila, de fapt. Si fericirea exista, intr-un fel sau altul. Chiar si eu simt asta, uneori, si ma bucur cand mi se intampla sa ma indragostesc, desi pot anticipa finalul. Dar cartea asta, pe care eu am scris-o acum 14 ani, dupa un divort dureros, pune, de fapt, problema durabilitatii, a rezistentei sentimentului intr-o relatie, nu neaga iubirea sau fericirea.
● Dragostea dureaza din ce in ce mai putin in ultima vreme?
Suntem, in mod clar, legati de societatea de consum in care traim, si tindem sa folosim oamenii ca si cum ar fi niste produse. Asta am incercat sa spun in romanul meu “99 francs' (in romaneste tocmai a fost reeditat cu titlul “13.99 lei', la Editura Trei). Si trebuie sa acceptam ca aceasta epoca globalista, postcapitalista face ca relatiile sa se consume mai rapid. Lucru accelerat de Facebook si de toate aceste accesorii asigurate de progresele tehnologiei. Asta ne ajuta sa avem sute si mii de prieteni, sa facem sex cu mult mai multi parteneri decat inainte, fara sa-i cunoastem foarte bines au fara sa-i cunoastem deloc. Asa ca acum, cand spun ca “dragostea dureaza trei ani', cred ca sunt, de fapt, foarte optimist. Ar trebui sa schimb titlul cartii in “Dragostea dureaza trei saptamani, trei ore, trei minute', pentru ca trei ani e foarte mult pentru cei care au 18 ani acum. Lor li se pare mult si trei luni. Cred ca, din acest punct de vedere, cartea mea o carte veche pentru oameni batrani.
● Faceti o critica a societatii de consum in multe dintre cartile dvs. Nu vi se pare o batalie inutila?
Da, e o batalie pierduta, dar exista cateva lucruri mici care pot fi schimbate, totusi. Cred, de pilda, ca de cand a aparut prima data in Franta “99 francs' agentiile de publicitate sunt mult mai deschise fata de mase, companiile sunt mult mai ecologice, mentalitatea s-a relaxat mult. Evident ca inca mai suntem prizonierii unui anumit confort, insa cred ca incepem incet-incet sa ne dam seama ca exista ceva prin care vom putea schimba lumea. Sunt destul de optimist in aceasta privinta.
● Intre publicitate si erotism sau dragoste exista o relatie de putere?
Amandoua se bazeaza pe seductie. Cei din industria publicitatii incearca sa ne seduca, exact asa cum un playboy incearca sa seduca o femeie intr-un bar. Incerci sa arati mai bine decat in realitate, spui o gramada de minciuni, faci orice e necesar pentru a o convinge sa se culce cu tine pe femeia respectiva. Exact la fel e si cand incerci sa vinzi un produs. Traim intr-o lume a seductiei, toti vrem sa aratam tineri si in forma, sa fim frumosi si interesanti. Acum mai mult decat oricand.
● Dar publicitatea si in general media impun niste standarde fixe, fabricate. Niste standarde dureroase, mai ales pentru femei…
Da, cred ca e mai dificil pentru o femeie decat pentru un barbat in aceasta lume plina de dimensiuni perfecte. Femeile sunt constant supuse la presiuni pentru a ramane mereu tinere, frumoase – si asta nu se poate la nesfarsit, e o minciuna. Mi se par absolut ridicoli oamenii care tin tot felul de diete si-si fac tot felul de operatii estetice, au nasuri operate, buze mai pline, sani mai mari pentru a se incadra in tiparele impuse de societate. Si ajung sa arate toti la fel. E un serial tv care-mi place mult si care trateaza destul de ironic acest subiect, “Nip Tuck'.
● “Windows on the world' pare sa fie o carte diferita de celelalte ale dvs. Cum v-a venit dvs., ca francez, ideea scrierii unei carti despre 11 septembrie?
Cand s-a intamplat tragedia de la 11 septembrie eram la Paris si toata lumea din jurul meu facea glume despre asta. Ma refer la mediile intelectuale. Dar probabil si pentru ca bunica mea e americanca, am fost destul de socat de acest eveniment, asa ca am incercat sa-mi imaginez cum ar fi fost sa te afli acolo, intr-un restaurant numit “Windows on the world', aflat acolo, deasupra unuia dintre turnuri. Am vrut sa stiu ce se intampla in mintea cuiva care traieste acele lucruri. Sa luam exemplul atentatului recent din Norvegia: ce s-a intamplat acolo, ce-a fost in mintea ucigasului, a victimelor? Cred ca un bun romancier ar trebui sa fie capabil sa spuna povesti ca acestea. Povesti reale in care sa descrie astfel de minti si astfel de situatii. Asa cum a facut, de pilda, Truman Capote in celebrul “Cu sange rece'. Am asteptat ca cineva sa scrie o carte despre asta, nimeni n-a facut-o si asa am ajuns s-o scriu eu. E simplu.
● Ne intoarcem la literatura cu mesaj?
Nu, nu e vorba de mesaj aici, e vorba despre faptul ca literatura ajunge in niste locuri unde nimic altceva nu poate ajunge. Niciun film nu poate ajunge acolo, niciun reporter. Cu multa munca, un scriitor poate ajunge in mintea unui om, poate scoate la suprafata niste locuri, unele oribile, altele divine, complet neexplorate.
● Nu vi se pare ca eroul lui Sartre din “Greata', Antoine Roquentin, seamana cu personajele dvs.? V-a inspirat Sartre?
Cand m-ati intrebat de scriitorii care m-au influentat, am uitat sa-l amintesc pe Sartre, cu “Greata' si pe Camus, cu “Strainul'. De fapt, toti scriitorii generatiei mele au fost influentati de Sartre si Camus. Daca-l cititi pe Michel Houellebecq sau daca cititi cartile mele, veti vedea ca intotdeauna exista acolo un tip blazat, un erou inadaptat care e deprimat si care se plange incontinuu in legatura cu tot felul de lucruri. Si acest mod de a fi e inventia lui Roquentin. Cred ca si Bardamu, eroul din “Calatorie la capatul noptii' a lui Céline, seamana putin cu acest tipar de personaj: intotdeauna nefericit, plangandu-se in permanenta de diverse lucruri si criticand absolut totul in jur. Poate ca e o atitudine foarte frantuzeasca, nu stiu ce sa zic. Francezilor le place foarte mult sa se planga, asta e clar. Le place sa faca greve, sa iasa in strada, sa critice guvernul. Pentru ei nimic nu e suficient de bun si nimic nu functioneaza. Vara asta a plouat foarte mult la Paris si toti parizienii s-au plans de asta, iar cand a revenit caldura lumea a inceput sa se planga de prea mult soare. Nu suntem niciodata fericiti, asta e problema. Cand spun ca fericirea nu exista, probabil o spun pentru ca sunt francez.-
