Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ceea ce motivează şi susţine interesul aparte al acestei cărţi - “Ion Iliescu, om şi lider”(*)- este, în primul rând, capacitatea de a suprinde, în datele sale esenţiale, profilul unei personalităţi complexe, admirată cu fervoare şi, deopotrivă, contestată cu încrâncenare, al cărei nume este definitiv legat de marile prefaceri şi căutări ale societăţii româneşti din ultimul sfert de veac.
Când scriu “ultimul sfert de veac” am în vedere, în primul rând, faptul că, încă înainte de decembrie 1989, despre Ion Iliescu se vorbea ca despre un om al speranţelor de înnoire radicală, un om cu adevărat al viitorului, aşa după cum, astăzi, chiar dacă s-a retras din prim planul vieţii publice, cuvântul său este aşteptat şi ascultat chiar şi de către cei care nu îi împărtăşesc opţiunile.
“Ion Iliescu - scrie Victor Opaschi, colaboratorul său statornic şi îngrijitorul ediţiei-, pe care îl cunoaştem, eu şi cei care depun mărturie despre el în această carte, funcţionează ca lider, după regulile şi valorile ce definesc un om politic într-un regim democratic.” Aceasta este, de altfel, tema esenţială pe care se construieşte “portretul colectiv” pe care îl propun textele reunite în cele peste 700 de pagini ale cărţii. Idee pe care Adrian Năstase o concentrează într-o sugestivă formulare: ”Ion Iliescu şi pasiunea consensului” Argumentând în aceşti termeni: “Societatea românească a funcţionat, până în 2004, pe principii consensuale, Ion Iliescu a fost, incontestabil, cel mai puternic susţinător al acestui principiu. Aşa am reuşit să ne atingem cele mai importante obiective ale interesului naţional: suntem membrii ai NATO şi ai UE, iar România s-a schimbat profund”.
Insist asupra sintagmei “pasiunea consensului”, anume în ideea de a accentua flagranta, dureroasa opoziţie între un asemenea profil de lider politic şi marasmul în care a fost aruncată societatea românească în cei opt ani de guvernare a autoproclamatului ”preşedinte-jucător”. O guvernare care, în lipsa unui proiect naţional viabil, a înlocuit dialogul politic şi toleranţa cu voluntarismul fanatic şi politicianismul primitiv.
Fiindcă - şi aceasta este o altă idee majoră a demonstraţiei inclusă în fapte pe care ne-o propune cartea de faţă - pasiunea consensului rămâne doar la nivelul bunelor intenţii sau, mai rău, al frazeololgiei declamatorii, dacă nu este consacrată unui proiect politic de anvergură naţională, cu adevărat viabil şi convingător. De aceea, pentru omul politic Ion Iliescu există o permanentă intercondiţionare între cele două entităţi esenţiale: dezvoltarea durabilă a economiei şi societăţii româneşti, pe de o parte, şi instituirea cadrului democratic real, efectiv şi funcţional, al statului de drept şi al democraţiei la standarde moderne - pe de alta.
Astfel, pentru Mircea Maliţa, faptul că omul politic şi omul de carte Ion Iliescu era la curent cu cele mai importante teme, cu principalele dezbateri de idei ale lumii sfârşitului de veac XX, începând cu cele ale Clubului de la Roma şi ajungând la elaborările lui Lester Brown, i-a permis să se afirme ca o voce distinctă şi respectată în forumuri reprezentative ale mediului politic şi ştiinţific al zilelor noastre. Aşa după cum deschiderea omului politic Ion Iliescu spre lumea culturii şi artei româneşti şi universale i-au conferit, după cum remarcă Răzvan Theodorescu, argumente în plus pentru a instaura în societatea românească echilibru şi normalitatea de care avea vitală nevoie.
La rândul său, Mugur Isărescu descifrează semnificaţiile conceptului de ”dezvoltare durabilă”, punând accentul pe “un adevăr dramatic”, mai ales din perspectiva prezentului imediat: “Eradicarea sărăciei şi bunăstarea vin la sfârşitul şi nu la începutul perioadei de dezvoltare durabilă.”(…) “Nimeni n-a inventat modele de dezvoltare durabilă fără o legătură directă cu tehnologii avansate; cu mari campanii care să arunce în vâltoarea concurenţei generaţii de specialişti cu poftă de muncă şi de profit; şi cu o infrastructură adecvată, cu sisteme de comunicaţii moderne, cu autostrăzi, cu porturi şi aeroporturi, cu reţele de servicii financiare; cu şcoli şi spitale performante”. Conchizând: ”Nu redescoperim roata.” Nu o descoperim, adaug, dar nici nu ne putem permite să o înlocuim cu cârjele împrumuturilor de pe o zi pe alta…
Un alt semnificativ palier al discuţiilor este cel referitor la rolul lui Ion Iliescu în edificarea şi afirmarea instituţiilor democratice ale statului de drept, un pas de maximă importanţă în acest sens fiind făcut prin procesul de elaborare a noii Constituţii a României post-decembriste. Cu valoare de sinteză a mai multor rememorări cosacrate preocupărilor statornice ale lui Ion Iliescu pentru realizarea unui sistem juridic profesionist şi independent faţă de orice imixtiune politică sau de altă natură(cum sunt cele datorate Rodicăi Stănoiu, Verginiei Vedinaş, lui Nicolae Popa, Ioan Alexandru, Ioan Murariu şi Ioan Amariei), la care adaug consideraţiile lui Dan Mircea Popescu despre abordarea social-democrată a conceptului de protecţie socială, aş menţiona notaţiile lui Valer Dorneanu, cu trimiteri exprese peste ani: “A ştiut să se dedice binelui public, interesului general, interesului naţional, să se pună în slujba cetăţeanului şi în acest scop s-a aşezat deasupra viziunilor partizanale, a partidelor politice, s-a aşezat în <
Moment de referinţă al demersurilor consecvente ale lui Ion Iliescu pentru instituirea, promovarea şi respectarea consensului politic îl reprezintă, incontestabil, pregătirea şi adoptarea Declaraţiei de la Snagov (1995), în vederea susţinerii aderării ţării noastre la NATO de către întregul spectru politic. Există în carte o serie de mărturii revelatoare (de exemplu, cea a regretatului Mircea Ciumara) care aruncă o lumină nouă asupra manierei în care s-au purtat discuţiile dintre preşedintele României şi Corneliu Coposu, incontestabilul lider moral al Opoziţiei, în vederea ajungerii la un consens pe această chestiune de interes naţional. În aceeaşi ordine de idei, sunt de menţionat mărturiile academicianului Tudorel Postolache, ale lui Nicolae Văcăroiu sau cele ale lui Ioan Mircea Paşcu. Amintiri relevante şi judecăţi pertinente despre eforturile intense ale României, de data aceasta în perioada guvernului Adrian Năstase, în vederea integrării în Uniunea Eruopeană aduce Hildegard Puwak.
Cartea “Ion Iliescu, om şi lider” are, de asemenea, meritul de a aduce date inedite în măsură să ajute la mai corecta înţelegere a circumstanţelor externe cu care s-a confruntat omul politic, de fapt preşedintele Ion Iliescu, în special în primii ani după Revoluţie. Parte dintre acestea au fost relevate în monumentala crestomaţie a lui Adrian Năstase –”România după Malta” -, dar rememorările lui Vasile Secăreş, Petre Roman, Gheorghe Tinca, Nicolae Spiroiu, Constantin Vlad, Mihai E. Ionescu, Simona Miculescu sau Adrian Severin, alături de cele ale lui Adrian Năstase, aduc elemente, nu o dată surprinzătoare pentru cititorul mai puţin familiarizat cu subtilităţile diplomaţiei. Sunt, în context, de reţinut evoluţiile pe care le-a înregistrat percepţia externă a omului politic Ion Iliescu, mutaţiile semnificative de la rezerve severe la o mult mai nuanţată imagine a personalităţii sale. Plină de tâlc mi se pare întâmplarea relatată de Şerban Nicolae. Aflat la Boston în anul 2000, face cunoştinţă, la Mc Cormack Institute, cu un redutabil specialist în problemele Europei de Este. Acesta îi mărturiseşte interlocutorului său şocul pe care l-a încercat atunci când, contrar unor (pre) judecăţi, a luat cunoştinţă despre lecţia de demnitate şi de comportament democratic pe care, în 1996, i-a oferit-o preşedintele României prin procedura transferului puterii: “Mi-a spus că a trebuit să-şi revadă întreaga evaluare privindu-l atât pe Ion Iliescu, cât şi istoria României postdecembriste”.
Secţiunea specială a cărţii conţine, de asemenea, mai multe declaraţii în această ordine de discurs, dar mă opresc la cea a doamnei Catherine Lalumiere: ”În această Europă răvăşită de evenimentele din 1989, aflată în căutarea unui nou echilibru, acţiunea moderatoare şi responsabilă a preşedintelui Ion Iliescu a fost un factor de stabilitate de care toţi europenii au putut fi mândri.” (Că, peste ani, o altă doamnă, Catherine, va avea pentru România, dar şi pentru un alt preşedinte al ei, un cu totul alt fel de a se pronunţa asta este, de-acum, o altă poveste…)
Sumarul cărţiii este întregit de mărturiile unor gazetari redutabili, Neagu Udroiu, Corneliu Vlad, Corina Creţu, Octavian Ştireanu, Octavian Andronic, Gheorghe Constantin, fiecare dintre ei fiind depozitarul unor secvenţe relevante pentru mai buna descifrare a ceea ce s-a numit “secretul lui Ion Iliescu”.
Corolar firesc al acestor abordări - dimpreună cu care menţionez schiţele de profil datorate istoricilor Ioan Scurtu şi Ion Calafetenu, ca şi pe cele ale unor dintre cei dare s-au aflat alături de Ion Iliescu încă în orele fierbinţi ale Revoluţiei: Cazimir Ionescu, Claudiu Iordache, Dumitru Mazilu, Gabriel Naghi şi Gelu Voican Voiculescu -, îl avem în eseul final al volumului scris de Ionuţ Vulpescu: “Din fericire, Ion Iliescu continuă să fie un om activ care nu îşi arată nici vârsta, nici fizic, nici intelectual. Chiar dacă nu cred că mai sunt de aşteptat de la domnia sa suprize de proporţii, capacitatea lui Ion Iliescu de suprinde rămâne intactă. Cine crede altceva nu îl cunoaşte.”
Rămâne de văzut dacă omul politic Ion Iliescu ne va oferi sau nu asemenea “surprize de proporţii”. Sincer să fiu, m-aş bucura ca acest lucru să se întâmple. Un lucru este, însă, mai presus de orice îndoială: Ion Iliescu, omul şi liderul, reprezintă un esenţial reper moral şi civic, o autentică pledoarie pentru vocaţia umanistă, democratică, modernă a actului politic.
(*) “Ion Iliescu, om şi lider” Ediţie îngrijită de Victor Opaschi. Editura Litera, 2013
