x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La 85 de ani, doar cu sunetul mării şi amintirile copilăriei

0
13 Apr 2009 - 00:00
La 85 de ani, doar cu sunetul mării şi amintirile copilăriei Muzeul de Arta Constanta/

La începutul lui 1992, Ilie Rad şi soţia sa, Doina Rad, realizau ultimul interviu cu Cella Serghi. Profesorul Ilie Rad este astăzi cancelar al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca.



"Interviul realizat cu Cella Serghi în 1992 a fost precedat de un schimb de scrisori şi de trimiterea unui set de întrebări. În aprilie, conform unei înţelegeri prealabile, am vizitat-o pe prozatoare, la Bucureşti, în vederea completării interviului.

Am găsit-o plină de energie, de viaţă, de speranţă, lucidă şi dovedind aceeaşi vioiciune a spiritului ei dintotdeauna. Era bucuroasă de oaspeţi, deşi frigul din casă o supăra foarte tare. Cella Serghi, încă frumoasă şi extrem de cochetă, părea perfect încadrată în atmosfera cu iz de epocă a apartamentului, înţesat de tablouri, cărţi, mobilă veche, fotografii, amintiri. În ciuda frigului şi a oboselii datorate vârstei (avea aproape 85 de ani), dialogul s-a înfiripat firesc şi repede", povesteşte Ilie Rad.

Peste câteva luni starea de sănătate a scriitoarei s-a înrăutăţit brusc şi nu a mai apucat să vadă transcrierea textului. Interviul a fost încredinţat în acel an revistei "Excelsior", ca "un omagiu postum adus celei care a încântat, şi continuă să încânte atâtea generaţii de cititori". Citiţi ultimul interviu al Cellei Serghi, acordat cu câteva luni înainte să moară.


"CĂLINESCU ERA UN MARE ORGOLIOS ŞI N-A PUTUT SĂ-MI IERTE CĂ NU I-AM TRIMIS CARTEA CU DEDICAŢIE"
● Stimată Doamnă Cella Serghi, rostul acestui interviu, luat în anul când dvs. împliniţi frumoasa vârstă de 85 de ani este de a contribui la o cunoaştere cât mai exactă a operei şi activităţii dvs. literare.Vă propun să începem cu debutul. Cât de timpuriu s-a manifestat vocaţia dvs. pentru literatură?

● Mi s-a mai pus această întrebare şi, pentru că totdeauna am răspuns cu sinceritate, am să mă repet, spunându-vă că nu am avut, în copilărie sau adolescenţă, tentaţia scrisului, deşi în liceu eram cea mai bună elevă la română. De fiecare dată aşteptam nesigură şi cu sufletul la gură rezultatul tezei. Îmi amintesc că, odată, profesorul meu, Garabet, a început cu nota 9. Nu eram eu! A coborât la 8. Nici acum... La 7... Începeam să fiu neliniştită... Nota 6... acelaşi lucru. Apoi scoate o teză cu nota 10 şi mi-o dă: "E primul 10 din cariera mea! - îmi spune. Nici mie nu  mi-aş pune 10. Eu n-am talent, pe când această teză e scrisă cu talent". Dar o notă nu înseamnă mare lucru. Cunoaşteţi cazurile unor scriitori care au fost "corigenţi" la limba română, ca elevi, ceea ce nu i-a împiedicat să ajungă mari scriitori.

Mai târziu, profesorul meu a fost foarte dezamăgit, când m-a întâlnit la tribunal: "De ce nu te-ai înscris la Litere? Aveai talent". Singurul talent de care nu mă îndoiam că-l am era în arta dramatică. Visul meu, în vremea aceea şi mult după, a fost să fac teatru...


● De ce a rămas un simplu vis?
● În afara multor motive care m-au împiedicat să devin actriţă, cred că cel mai puternic e acela că sunt foarte emotivă: la şcoală parcă îmi sărea inima din piept, când eram ascultată. Aş fi avut o viaţă de infern. De altfel, nu mă simt deloc neîmplinită. Sunt foarte mulţumită că am scris. Când am văzut "Pânza de păianjen" în vitrinele librăriilor, m-am vindecat de teatru.


● Începuturile dvs. literare stau sub semnul lui Camil Petrescu şi al gazetăriei...
● Într-adevăr, întâlnirea mea cu inegalabilul Camil a fost crucială din mai multe puncte de vedere. În privinţa scrisului, el m-a îndemnat să pun pe hârtie bogăţia de idei şi sentimente pe care le aveam, să nu mă risipesc în conversaţii mondene. Am mai spus-o. Luam masa zilnic cu el şi cu Mihail Sebastian. Îmi plăcea să le povestesc mici întâmplări, mai ales din tribunal sau din copilăria mea. Şi probabil că aveam haz. Nici nu-mi dădeam seama că prietenul Camil mă asculta ca un scriitor. Pe vremea aceea nici nu eram foarte conştientă de valoarea lui Camil ca om de litere. La început m-a deconcertat insistenţa lui în încercarea de a mă determina să scriu şi eu. Mi-a repetat atât de mult: "Scrie, nu mai vorbi, vorbeşte mai puţin şi scrie mai mult", încât am început să scriu un reportaj, "Week-end în Bucegi, toamna", care a fost publicat în "Gazeta"  lui Ion Pas. A avut succes. L-am scris şi pe al doilea, care se numea "Meci de fotbal". A avut şi mai mare succes. Dar n-am perseverat prea mult în această direcţie, căci fiecare reportaj mă consuma enorm. Îmi luam foarte în serios meseria, aşa cum, de altfel, am tratat întotdeauna scrisul: cu multă dăruire. Fiecare articol din acea perioadă, dar şi de după aceea (căci de gazetărie nu m-am lăsat chiar de tot), îmi solicita concentrare maximă, echivalentă celei cu care aş fi scris o pagină de roman. Multe dintre aceste pagini au şi fost integrate în romanele mele de mai târziu.


● Ce factori au grăbit debutul dvs. ca romancieră, cu "Pânza de păianjen", în 1938?
● Şi despre aceste lucruri am mai vorbit. Moartea tatălui meu a fost un moment important, care m-a făcut să-i înţeleg zbaterile în "pânza de păianjen" a vieţii. Am fost atât de marcată, încât am hotărât să scriu o carte, o singură carte, ca o singură viaţă, a mea. Să las ceva în urmă. Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani.

"Voiam"  să mor tânără, deşi nu mă consideram tânără la 30 de ani. De ce, nu e important. Era şi o modă atunci: se sinucideau tinerii, aşa, ca proştii, fără vreun motiv clar. Dar, mă gândeam, cum să plec "de tot" fără să las în urmă copilăria, marea, care a fost prima mea dragoste, tot ce am păstrat la opt-nouă ani în suflet, când am fugit din Constanţa? Paradoxal, ideea morţii, obsesia ei era un stimulent pentru viaţă şi pentru creaţie.

A mai fost, apoi, şi o iubire nemărturisită, din adolescenţă, pe care am întâlnit-o cam tot atunci... Nu de mult, am primit de la acel "Alex" o scrisoare. I-am răspuns, mulţumindu-i pentru inconsecvenţele lui din tinereţe, pentru mizeriile pe care mi le-a făcut şi fără de care, poate, n-aş fi scris "Pânza de păianjen".


● Vorbeaţi despre copilărie, mare şi iubire ca dimensiuni fundamentale ale creaţiei dvs. Alături de acestea ar putea sta "războiul" şi "singurătatea". Pânza de păianjen n-ar putea fi citită ca roman al singurătăţii?
● Sigur, aceste motive literare sunt destul de frecvente în romanele mele, dar "Pânza"... nu cred că este romanul unei mari singurătăţi. E romanul vieţii mele, aşa cum a fost, cu eşecurile ei, care mi-au folosit totuşi, fără de care n-aş fi scris. Romanul s-ar fi putut numi, foarte bine, "În căutarea fericirii".
● Acest roman de debut al dvs. a avut un mare succes la public şi la critica literară. Din 1938, când l-aţi publicat pentru prima oară, au mai apărut nu mai puţin de opt ediţii, epuizate în cel mai scurt timp, ceea ce constituie un adevărat record...
● În privinţa succesului la critică literară al debutului meu, ca romancieră, ar trebui făcute câteva precizări. Eu făceam parte din cercul lui Camil Petrescu, iar el avea destui duşmani. Apoi, relaţia mea cu lumea scriitorilor era foarte restrânsă. Nu-i cunoşteam culisele, care, de altfel, nici nu mă interesau. Iar faptul că debutul mi-a fost girat de trei mari scriitori (Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian) m-a ajutat, evident, foarte mult, dar mi-a produs şi enorme neajunsuri, căci stârnisem invidii şi orgolii. Toţi duşmanii acestor importanţi scriitori au tăbărât pe cartea mea, astfel că, în prima recenzie ce mi-a fost făcută (în "Timpul"), nu s-a spus un cuvânt despre roman, în schimb, pe trei coloane, s-a vorbit cu venin despre manşeta cu care apăruse cartea şi pe care scria: "Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian au recomandat editurii acest roman". S-a afirmat că acesta este un mod josnic de a face editura reclamă, erau puşi la zidul infamiei scriitorii care se pretau la aşa ceva etc. Ulterior însă, da, romanul s-a bucurat de aprecieri dintre cele mai bune, valoarea romanului fiind judicios motivată de personalităţi critice precum E. Lovinescu, M. Sebastian, Felix Aderca, P. Constantinescu, Perpessicius, ca să mă refer numai la vechea generaţie de critici literari.


● E de mirare că din această enumerare lipseşte numele lui G. Călinescu, unul dintre marii critici ai momentului. După câte ştiu, el nu numai că nu a comentat romanul  Pânza de păianjen, dar nici măcar nu l-a amintit în monumentala sa "Istorie...", apărută în 1941. Cum se explică "tăcerea" aceasta ciudată a criticului?

● Explicaţiile ar fi mai multe. În 1938, când mi-a apărut romanul, eu nu auzisem de Călinescu. Vi se pare ciudat? Eu cred că este, oarecum, firesc, dacă ţinem cont de faptul că, deşi citeam enorm, trăiam departe de viaţa literară. În plus, Călinescu se găsea atunci la Iaşi, unde trebuia să fie numit profesor universitar. Era un mare orgolios şi n-a putut să-mi ierte că nu i-am trimis cartea cu dedicaţie. Dar cum să i-o trimit dacă nici nu ştiam că există?! Mai târziu am aflat că el avea obiceiul să meargă la librăria "Alcalay" şi să urmărească, zilnic, câte exemplare se vând din cartea lui (tocmai îi apăruse "Enigma Otiliei") şi câte din cartea mea, care, credea el, îi făcea concurenţă. Ştiu că G. Călinescu procedase la fel şi cu câţiva ani înainte, urmărind vânzarea cărţii unei scriitoare care semna "De la Socola". Se pare că era convins că succesul de librărie, la public, certifica valoarea unei cărţi. În 1938, critica s-a ocupat mai mult de "Pânza de păianjen", decât de "Enigma Otiliei". D. I. Suchianu, de pildă, îmi spunea pe atunci că G. Călinescu s-a supărat pe el, pentru că în "Le Moment" - unde Suchianu colabora cu regularitate ­, a scris aşa de mult despre mine şi nu despre el. "Dar, zic, ai scris şi despre el!" Zice: "Da, dar mi-a spus: «De ce ai scris mai întâi despre Cella Serghi şi pe urmă despre mine?!»".

Această "idiosincrasie" a criticului faţă de mine a continuat şi după apariţia "Istoriei"... sale. În 1946, a apărut ediţia a II-a a romanului meu, la Editura Fundaţiilor Regale, condusă de Al. Rosetti (care ţinea foarte mult la mine) în colecţia "Romanul românesc", alături de "Patul lui Procust", "Enigma Otiliei " şi alte romane de prestigiu. Această nouă "întâlnire" a noastră, în cadrul aceleiaşi colecţii, l-a deranjat pe Călinescu, mai ales că, se pare, lui Rosetti nu i-a plăcut prea mult romanul lui, fiind, în schimb, entuziasmat de "Pânza de păianjen".

În fine, să vă mai spun că, după război, prin 1950-1951, un număr de vreo 50 de scriitori şi gazetari, oameni de cultură şi academicieni au făcut o excursie în Deltă (despre care povesteşte undeva şi Profira Sadoveanu). Printre ei am avut norocul să mă număr şi eu. La masă am fost aşezată vizavi de Călinescu. La un moment dat, a venit vorba despre femeile-scriitoare, Călinescu arătându-se vehement împotriva acestora. El susţinea că singurul rol pe care femeia îl poate avea este acela de a-l inspira pe bărbat şi de a-i purta de grijă. Eu, o "feministă" convinsă (de la vârsta de 5 ani eram o mare "feministă"!), l-am contrazis, invocând câteva figuri de femei celebre. Marie Curie n-ar fi ajuns o mare personalitate doar "inspirându-l" pe Pierre Curie. În literatură existau surorile Brontë, Selma Lagerlöf, George Eliot şi atâtea alte scriitoare de valoare. Vreau să spun că nu ştiam că oponentul meu era tocmai Călinescu. Dar, probabil, tot aşa aş fi vorbit şi dacă ştiam.

Cam acestea, cred, au fost motivele pentru care Călinescu nu a scris despre mine şi consider că n-a fost deloc "fair-play" din partea lui. Este de înţeles, atunci, de ce n-a amintit "Pânza"... nici măcar la bibliografie în "Istoria"... lui. Asta nu înseamna că nu-l consider un mare critic şi că nu regret faptul că nu m-a băgat în seamă.


● Despre geneza romanului  "Pânza de păianjen", despre climatul literar în care a apărut, aţi vorbit, pe larg, în lucrarea de factură memorialistică, "Pe firul de păianjen al memoriei". Dacă vreţi acum să reveniţi doar asupra metaforei din titlu...
● Am explicat, deja, detaliat, sensul acestei metafore într-un interviu din 1971. Trebuie să ştiţi că, iniţial, voiam să numesc romanul "Diana Slavu", pentru că îmi plăceau romanele având ca titlu nume proprii. Însă, la editură, mi s-a spus că există deja un roman "Diana", aparţinându-i lui E. Lovinescu. I-am pus un titlu provizoriu, "Coincidenţe", care nu mi s-a părut cel mai potrivit, deşi eu întotdeauna am crezut în jocul destinului, al coincidenţelor. Până la urmă, am optat pentru cel cunoscut, cu care a şi fost publicat în 1938, părându-mi-se că el reflecta cel mai bine zbaterea eroinei mele în "pânza de păianjen" socială şi afectivă.


● De fapt, întreaga structură a romanului se construieşte, cum bine remarca Ov. S. Crohmălniceanu, după "un instinct exact al jocului determinărilor şi al ţesuturilor aproape invizibile, dar dese şi precise", ca ale unei pânze de păianjen. Ideea pare valabilă şi la "Mirona", cea de-a doua cartea a dvs., apărută, iniţial, sub titlul  "Cad zidurile", în 1950. De la "Pânza de păianjen" la "Mirona" se poate constata o evoluţie remarcabilă, sub aspect compoziţional, stilistic etc. După părerea mea, "Mirona" este cel mai bun roman al dvs...
● Da, sunt întru totul de acord, deşi îmi iubesc în egală măsură cărţile. Dar "Mirona"  a însemnat trezirea conştiinţei scriitorului din mine, pe care-l refuzasem până atunci. V-am mai spus că am scris "Pânza"... fără să doresc să devin scriitoare. Şi acelaşi sentiment îl aveam chiar şi în ziua când, plimbându-mă pe strada Câmpineanu cu Camil, l-am întâlnit pe Lovinescu. Cei doi erau, pe atunci, într-o mare dispută (Camil scrisese acel virulent pamflet critic, intitulat "Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile" ). De ani mulţi doream eu să ajung la  "Sburătorul"  lui Lovinescu, însă, din cauza prieteniei mele cu Camil, nu mai puteam spera aşa ceva. Atunci, pe stradă, nu s-au putut evita, aşa că s-au făcut prezentările de rigoare. Aflând că eu am scris "Pânza de păianjen", Lovinescu s-a mirat că sunt aşa tânără (deşi aveam 30 de ani, nu-i păream, niciodată nu mi-am "trădat" adevărata vârstă). Îmi spune Lovinescu: "D-ta ai scris "Pânza"...?! Ştii că am cumpărat cartea de trei ori, ca s-o pot dărui, căci mie nu-mi place să împrumut cărţi?" Şi continuă: "Nu ţi s-a spus la «Alcalay», la librărie, că te aştept la cenaclu?". Eu nu mai ştiu ce am răspuns, dar, după ce ne-am despărţit, Camil m-a luat de mână, m-a invitat în prima cofetărie care ne-a ieşit în cale (lucru foarte rar la Camil care avea obiceiul să meargă doar la "Capşa" sau la "Nestor") şi mi-a spus: "Şezi! Te-am adus aici pentru că nu vreau să uiţi niciodată că Lovinescu ţi-a spus că ai talent şi că eşti scriitoare. E un moment pe care nu trebuie să-l uiţi, fiindcă de la Maiorescu şi până la Lovinescu n-a existat un critic mai important. Tu ştii că atunci când la cenaclul lui vine vreun ministru care scrie, dar fără talent, Lovinescu nici nu se uită la el şi-i dă un scaun, acolo. Dacă, însă, vine un tânăr sărac, dar care adusese un manuscris interesant, Lovinescu îl aşază lângă el şi-l recomandă la toată lumea. Âsta e Lovinescu, aşa că te sfătuiesc să te duci la el, la cenaclu!". Aşa era şi Camil, care ştia să treacă peste cauzele polemicilor, fără să nege valoarea opozanţilor săi.

M-am dus, desigur, la "Sburătorul " şi acolo se ştie ce a urmat. Lovinescu mi-a pus singura întrebare la care nu mă aşteptam (căci mă pregătisem sufleteşte pentru tot felul de întrebări!): "Ce-ai să mai scrii?". Dar eu nu voiam să mai scriu! Totuşi, cum să-l dezamăgesc pe acest mare iubitor de literatură, care aştepta cu încredere răspunsul meu?! Acuma, e adevărat că mă iritase puţin şi faptul că, la apariţia "Pânzei"..., mulţi critici, mai puţin importanţi, e-adevărat, au afirmat că n-am să mai scriu niciodată o altă carte, pentru că, spuneau ei, e mai uşor să scrii doar autobiografic, că eu nu mai aveam ce scrie, din cauză că eram aşa de tânără. Eu ştiam că nu e deloc uşor să scrii pagini autobiografice, care să intereseze cât mai multă lume. Ştiam că, de pildă, în faţa mării, un pictor nu vine doar cu autobiografia (sau o face, nu ştiu?!). Voiam să dovedesc că sunt capabilă să scriu şi altfel decât autobiografic. Şi, atunci, pe loc, mi-a venit o idee, răspunzându-i lui Lovinescu, plină de hotărâre, că mai am o experienţă pe care n-am "topit-o" în vreo carte: experienţa scrisului. Nu crezusem că-i aşa de greu să scrii un roman - eu am scris "Pânza"... în cinci ani. Dar experienţa aceasta era fascinantă. "Am să scriu o carte, i-am spus criticului, în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva".


● S-a vorbit mai puţin despre "Genţiane", un roman de aceeaşi valoare, cred, cu "Pânza"... ori cu "Mirona". Constituie acest roman efectul nostalgiei după teatru?
● Şi romanul acesta îşi are "povestea" lui. Am întâlnit o tânără pe care am întrebat-o dacă a citit "Pânza de păianjen". Mi-a răspuns că a citit-o, că i s-a părut interesantă, dar că se vede că n-am cunoscut sărăcia. Zic: "Eu n-am cunoscut sărăcia?! Cum poţi să spui asta?" "Păi, zice ea, ce fel de sărăcie e asta cu pălării de la un mare magazin cum era «Jeanne D'Arc»? Să vă povestesc eu ce înseamnă sărăcia". A venit la mine în fiecare zi, şi mi-a povestit viaţa ei. Avea o fire asprită de viaţă, nu prea simpatică. Şi nici atât de pură, cum am conturat-o eu, ca personaj... Cartea, bineînţeles, am scris-o doar plecând de la acest sâmbure de realitate. Şi nu pot să spun că n-am muncit din greu la ea, căci, între ce-ţi relatează cineva şi literatura care trebuie să devină acea relatare, e o mare diferenţă. Că "Genţiane" este şi un reflex al regretului după scenă, e posibil...


● Nu v-a tentat niciodată, ca o compensare, să scrieţi teatru?
● Trebuie să mărturisesc că tentaţia a existat. Dacă n-am reuşit să devin actriţă (pentru că aşa erau vremurile), am vrut să scriu teatru. N-am avut, însă, curaj. Succesul în teatru depindea de prea mulţi factori: de regizor, de actori, în sfârşit...Oricum, romanele mele au o notă care le apropie de piesele de teatru. Ceea ce au făcut şi Camil Petrescu şi Stendhal am făcut şi eu: întâi am vizualizat şi apoi am scris. Eu n-am narat. Mi-am determinat personajele să fie vii, să trăiască, aşa cum, pe scenă, personajele sunt vii. Şi asta se pare că au făcut-o mai puţini scriitori. Am chiar pagini în care scenele se constituie din replici nude, completate de indicaţii de regie. Oamenii mei trebuiau să se poarte şi să vorbească firesc, să fie adevăraţi, căci eu i-am "arătat", nu am povestit despre ei. De pildă, n-am descris-o pe Magdalena Rădulescu, ci l-am lăsat pe cititor s-o descopere singur, treptat, n-am vorbit despre prietenia noastră, ci am sugerat de ce aceasta a fost o prietenie adevărată. Dar pentru a reuşi să ilustrez aceste idei a fost nevoie de foarte multă muncă.
"CAMIL PETRESCU M-A ÎNVĂŢAT CĂ SCRISUL ÎNSEAMNĂ MUNCĂ, MUNCĂ GREA, AMARĂ, DISPERATĂ"
● Iată că ne-aţi dezvăluit şi un aspect din laboratorul dvs. de creaţie: munca susţinută, seriozitatea cu care aţi privit chiar şi scrierile odată publicate. O parte din cărţile dvs. au fost nu doar reeditate, ci chiar rescrise, suferind modificări esenţiale. Astfel, "Cad zidurile" (1950) s-a transformat în "Cartea Mironei" (1965, 1967), apoi în "Mirona" (1972, 1975). Romanul  "Fetele lui Barotă" (1958) a devenit, după o muncă de trei ani," Iubiri paralele" (publicat în 1974)...

● Aşa este. Vă spuneam că cea mai dragă carte a mea este "Mirona", poate tocmai pentru că am muncit cel mai mult la ea. Dorinţa mea a fost totdeauna să scriu lucruri viabile, nu legate de o anume conjunctură. Am scris-o mai întâi sub titlul "Cad zidurile" şi am revenit mereu la ea, fiindcă voiam să depăşească efemerul, politicul şi să devină o adevărată operă de artă durabilă. La fiecare nouă ediţie a acestui roman (au apărut, cred, şase ediţii), l-am rescris cu acelaşi efort ca prima dată. Timpul trecea, vremurile se mai schimbau, aveai mai multă libertate să spui anumite lucruri, iar eu eliminam, de fiecare dată, balastul politic şi lăsam doar ceea ce era foarte bun. Iată, şi romanul "Genţiane " a apărut recent, într-o nouă ediţie, definitivă... M-a preocupat ideea de a-mi rotunji scrierile, de a le apropia de perfecţiune. Abia după tipărirea lor observam imperfecţiunile şi voiam ca ele să fie cât mai puţine. Am avut, de altfel, şansa unei vieţi lungi, în care m-am putut ocupa de această permanentă cizelare...


● Într-adevăr, aţi avut această şansă, dar mai ales pe aceea de a trăi într-o lume a spiritului, în climatul literar al anilor '30-'40. Despre această perioadă mărturisiţi în "Pe firul de păianjen al memoriei", volum apărut în 1977. Titlul (inspirat dintr-un interviu luat lui Eugenio Montale) este foarte sugestiv, inclusiv prin aluzia evidentă la romanul dvs. de debut. Apreciaţi că lucrarea depăşeşte cadrul strict al memorialisticii şi că intră în sfera romanescului?
● "Pe firul de păianjen al memoriei " e o carte care-mi place mult. E memorialistică, evident, dar şi roman. Căci poate fi vorba de ficţiune, doar în sensul literar al termenului. Eu am scris cu sinceritate şi după cum erau chipurile şi faptele sedimentate în inima mea. Că a ieşit un roman...

Dar am putea discuta despre raportul ficţiune-realitate în romanele mele propriu-zise. Această problemă mi-a fost pusă adesea şi la întâlnirile mele cu cititorii - dacă personajele au existat cu adevărat sau sunt rodul fanteziei. Probabil că dvs. ştiţi mai mult despre tentativa lui George Bogdan-Duică de a identifica, în comuna Prislop, prototipurile personajelor din "Ion". Operaţie imposibilă şi, de altfel, inutilă. Thomas Mann, de pildă, a apărat dreptul scriitorului de a prelucra date din realitate şi a combătut tendinţa identificării figurilor create cu persoanele care au servit, parţial, ca modele. Dacă scriitorul are talent şi forţă de creaţie, personajele sale devin veridice, existând independent de modelul care le-a generat. Gândiţi-vă la personajele lui Caragiale - ca să iau un exemplu ilustru ­, despre care Garabet Ibrăileanu spunea că fac concurenţă stării civile!

Un răspuns foarte exact la întrebarea dvs. a dat Mihail Sebastian, în capitolul "Izvoare şi chei " din "Corespondenţa lui Marcel Proust": "În fapt, chiar atunci când originea unui personaj de roman este un model din viaţă (lucru ce se întâmplă în cele mai multe cazuri), chiar când punctul de plecare al unei situaţii de roman este real, desfăşurarea lor ulterioară capătă cu totul alte direcţii. Într-o operă vie, personajele se desprind în mod inevitabil de modelul lor iniţial şi dobândesc o personalitate distinctă, o identitate proprie.

Dacă n-ar fi decât elementara dorinţă a romancierului de a camufla modelele, de care se serveşte, schimbându-le numele, profesiunea, oarecare trăsături fizice - şi încă o copie strictă după natură n-ar fi posibilă".


● Aţi fost foarte legată de Camil Petrescu, care v-a apreciat scrisul (cum rezultă dintr-o scrisoare pe care v-a trimis-o, publicată ulterior în "Viaţa românească", precum şi din" Notele zilnice", editate de prof. Mircea Zaciu). Ce a însemnat pentru dvs. Camil Petrescu, ca scriitor şi ca om?
● Camil a însemnat, pentru mine, ceva cu totul special. Îi sunt şi azi recunoscătoare că a existat. El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor, şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoascătoare. De altfel, mi-am exprimat această gratitudine încă în dedicaţia pe care i-am dat-o la apariţia primului meu roman, aflată astăzi în fondul "Camil Petrescu" de la Biblioteca Academiei Române: "Lui Camil Petrescu, pentru că m-a învăţat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată, pentru că m-a învăţat ce înseamnă conştiinciozitatea în scris, prin exemplul cărţilor sale. M-a învăţat să ocolesc ce-i facil, să caut întotdeauna calea cea mai grea. M-a îndemnat zi de zi să scriu cartea asta, să renunţ la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată şi răbdătoare, muncitoare. Îi datorez tot... Fiindcă fără ce m-a învăţat el, însuşirile mele s-ar fi risipit şi această carte n-ar fi existat".


● Nu credeţi că principalele dvs., personaje pot fi considerate, oarecum, de factură camilpetresciană, prin luciditatea cu care îşi analizează şi îşi asumă viaţa? Nu v-a influenţat Camil Petrescu scrisul, cum adesea s-a afirmat?
● Criticii literari au căutat cu tot dinadinsul în "Pânza de păianjen"  influenţa lui Camil Petrescu. Cred că se afirma lucrul acesta pentru că eram îndrăgostită de Camil! Dar nu, Camil nu m-a influenţat, ba, dimpotrivă, sunt foarte multe aspecte care ne deosebesc. Am explicat mai detaliat aceste lucruri în "Pe firul"... De pildă, Camil n-a scris un singur cuvânt despre copilărie; or, ea este, la mine, o dominantă. Camil se jena să recunoască faptul că a fost sărac (amintiţi-vă că Ladima a fost găsit cu 500 de lei în buzunar ca să nu se spună că s-a sinucis din cauza sărăciei). În scrierile mele, sărăcia este puternic marcată... În romanele, în piesele lui Camil, bărbaţii sunt superiori, femeile mediocre, cu un trecut dubios (cu excepţia Doamnei T.). La mine este exact invers!

Dacă există scriitori care m-au influenţat, aceştia au fost cei care au scris simplu şi direct: "Iată ce mi s-a întâmplat!". Gide e printre aceştia. Şi Panait Istrati. "Pânza"... are chiar un moto din Gide. Mi se potrivea perfect, mai ales acea paranteză: "Car vous êtes triste, Laura". Ştiţi că din cauza acestui moto, la care n-am vrut să renunţ, romanul n-a fost reeditat şi a fost pus la index în biblioteci timp de 16 ani, din 1946 până în 1962?


● Nu vă consideraţi tributară lui M. Proust, fie şi pentru începuturile dvs. literare? După afirmaţia lui Călinescu, în anii '30, "Proust face victimele cele mai numeroase" în literatura română...
● V-am spus: mă consider mai degrabă gidiană, chiar dacă tehnica narativă poate duce cu gândul la Proust. Dar despre o influnţă propriu-zisă nu poate fi vorba. Pe Proust l-am citit însă şi l-am adorat. Mi-au plăcut mult, şi poate m-au şi influenţat, Rosamond Lehman, Mary Webb şi, mai ales, Fermina Marquez.


● Pentru că a venit vorba de influenţe, nu credeţi că poate fi luată în considerare o oarecare influenţă a dvs. înşivă chiar asupra scrisului lui Camil Petrescu?
● Influenţă asupra scrisului său, nu. Dar, fiind atâţia ani alături de Camil, e firesc să fi avut un schimb de idei, fructificat uneori în scrierile lui în proză. Am punctat acest lucru în "Pe firul de păianjen...", arătând că îi dădeam sugestii pentru toaletele eroinelor sale. Mai mult decât atât, tot eu i-am dat ideea de a introduce, în "Patul lui Procust", scrisorile Doamnei T., excelente fragmente de proză literară, pregătite să apară în "Cetatea literară". Revista nemaiapărând, acele scrisori s-ar fi pierdut şi, după cum a dovedit-o timpul, ar fi fost păcat. Prin ele, Camil a creat un personaj cu totul excepţional. Mult mai târziu (într-o "Conferinţă" publicată în "Manuscriptum", nr.2 (7)/1972), Camil recunoştea că a introdus setul de scrisori al Doamnei T. ulterior terminării romanului: "Dificultatea foarte mare a fost pentru mine când am integrat în romanul «Patul lui Procust» acest capitol".

Aveam multe idei, în vremea aceea, pe care nu le păstram pentru mine, căci nu mă gândeam să devin eu însămi scriitoare. Este foarte greu de spus, aşadar, cu certitudine, în ce a constat influenţa mea asupra unor romane scrise de Camil. Se ştie că scriitorii culeg tot felul de amănunte din viaţă, pe care le combină sau le preiau ca atare în carte, după nevoile personajului respectiv.


● O altă personalitate des evocată de dvs. este Mihail Sebastian. Ştiu că aţi intenţionat să scrieţi un eseu despre acesta. Ce s-a întâmplat cu respectivul proiect?
● De Sebastian m-a legat o frumoasă prietenie. El l-a apreciat foarte mult pe Camil Petrescu, într-o vreme când puţini erau cei care îl înţelegeau şi vedeau valoarea scrierilor lui Camil. Desigur, recunoaşterea modernităţii prozei şi dramaturgiei lui Camil se făcuse, dar numai într-un cadru foarte restrâns (T. Vianu, I. Barbu, Rebreanu, Sebastian ş. a.). Proiectul de a scrie un eseu-portret al lui Mihail Sebastian l-am abandonat, mai întâi fiindcă a venit o vreme când nu se mai putea vorbi deloc despre el, căci fusese prieten cu L. Pătrăşcanu. Probabil că, dacă n-ar fi murit, ar fi fost închis şi el, ca mulţi alţii. Mai târziu, eseul a fost mereu amânat, din cauza altor urgenţe. Însă am folosit tot ce mi s-a părut mai bun în "Pe firul de păianjen"...


● L-aţi cunoscut şi pe Labiş, căruia i-aţi dedicat romanul "Iubiri paralele"...
● Sigur, şi pot să vă spun că era un copil fermecător, extrem de talentat.


● Ştiţi că este acuzat, mai nou, de "colaboraţionism" cu regimul comunist, ca şi Sadoveanu, Marin Preda?!...
● Este o mare greşeală! Nu pot fi de acord cu aceste acuzaţii. Se cam sare acum peste cal! Comunismul s-a dovedit falimentar, de acord. Dar au murit atâţia oameni care au crezut sincer în el... Să se fi înşelat ei în totalitate? Chiar şi eu m-am întrebat multă vreme dacă e de vină regimul sau conducerea lui. Să vedem ce va da noul regim... Deocamdată nu e prea bine... Desigur, e nevoie de timp.

Vedeţi, ceauşismul a fost o nenorocire şi totuşi a reuşit să păcălească multă lume. E de mirare, atunci, că l-a păcălit comunismul şi pe Labiş? Şi pe atâţia alţii? Cândva trebuia să fii "pe linie", adică pe cea comunistă. Acum trebuie să fii pe altă "linie", anticomunistă! Şi atunci, iei un mare scriitor, cum e Sadoveanu, şi nu-l mai publici că a scris "Mitrea Cocor"?! Ei, şi dacă a scris "Mitrea Cocor", ce-i? Dar celelalte cărţi nu contează? "Fraţii Jderi", "Nicoară Potcoavă " nu mai există?

Ca să revin la Nicolae Labiş... Eu am în "Genţiane" un moto din Labiş: "Noi am avut la creştet / Aceeaşi ursitoare: / Neliniştea şi dorul ei amar...". Păi, ce vrei mai frumos?! I-am dedicat "Iubiri paralele", iar acum scriu despre el, pentru că nu mă interesează "linia!     Şi cine mai e contestat? Marin Preda? Ei, ce prostie!


● Tocmai voiam să vă întreb: cum vă explicaţi faptul că intelectuali de mare valoare (Vianu, Călinescu, Ralea, Arghezi, Iordan, Moisil, Camil Petrescu, Sebastian, Stoilov ş.a.) au sprijinit noul regim "de democraţie populară", instaurat la noi cu ajutorul tancurilor sovietice?
● Cred că scriitorii au fost întotdeauna oameni de stânga. Greşesc: nu numai scriitorii, ci intelectualii, în general. Şi între un om de stânga şi comunismul aşa cum l-am înţeles noi, nu era aşa mare diferenţă. Majoritatea scriitorilor noştri au fost oameni de stânga (nu neapărat comunişti). Eu i-am cunoscut şi înainte şi după '44. D-ta ştii că în "Note zilnice", Camil scria: "Nu voi scăpa de sărăcie decât prin sinucidere"? Ai citit asta? Ce crezi că el voia să moară? Nu, dar nu vedea nici o cale de a scăpa de sărăcie. Era şi Bogdan Amaru, un scriitor care a şi încercat să se sinucidă (nu mai ştiu dacă nu l-a salvat Lovinescu). Nu avea bani să-şi cumpere nici măcar nişte mere! Ce vreau să spun cu asta? Că oamenii erau săraci, foarte săraci şi nu vedeau rezolvarea acestei probleme decât prin comunism. Intelectualii erau printre cei mai nevoiaşi. Atunci, cu cine voiai să fie scriitorii? Cu moşierii? Nu puteau fi cu moşierii! Eu i-am cunoscut foarte bine, în calitatea mea de secretară a Universităţii Libere Democrate, pe Iorgu Iordan, Stoilov, Oţetea, Barbu Zevedei şi mulţi alţii. Mulţi au publicat în "Bluze albastre" (chiar citeam într-un număr din "Manuscriptum" despre asta şi am întâlnit nume ca George Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu, George Macovescu, Radu Popescu). Scriitorii au făcut parte din brigăzile internaţionale din Spania: Malraux, Hemingway şi, mi se pare, Geo Bogza.

Eu însămi am fost sinceră în tot ce am scris, considerându-mă un scriitor angajat. În acea frământată perioadă a războiului hitlerist, intelectualii (majoritatea lor) nu puteau simpatiza cu nemţii. Se ştia la câte atrocităţi se pretaseră aceştia. De pildă, după înfrângerea de la Stalingrad, în timpul retragerii disperate, românilor, care încercau să se agaţe de maşinile lor, li se tăiau, pur şi simplu, degetele! Au fost obligaţi să vină pe jos, să străbată stepele Rusiei pe jos. O ştiu pentru că era şi soţul meu printre ei. Am fost prea multă vreme alături de nemţi în acest război şi l-am pierdut, practic. Dacă nu-i primeam pe ruşi, cu tancurile lor, aveam probabil soarta ţărilor Baltice. Era mai bine?


● De la prima ediţie a "Pânzei de păianjen" până în 1950 e o "tăcere literară" de 12 ani. În 1950, v-au apărut trei lucrări: romanele " Cad zidurile" şi "Cântecul uzinei", precum şi povestirea "S-a dumirit şi Moş Ilie". Credeţi că în aceste cărţi, ca şi în altele care vor urma (Cantemiriştii, de exemplu) aţi făcut unele concesii climatului politic al epocii, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi mari scriitori? Să fie o explicaţie ceea ce scriaţi în "Pe firul"... : "Nu mai aveam timp să scriem în zece ani o carte. Cărţile nu aveau timp să prindă patina catedralelor. Lumea trebuia să afle o clipă mai devreme ce am înţeles din tot ce s-a întâmplat... ce înseamnă un scriitor angajat?".
● Concesii? V-am spus că am fost sinceră în tot ce am scris. Erau, însă, şi unele comandamente ale timpului, de care a trebuit să ţinem cont. Exista, de exemplu, un plan tematic al fiecărei edituri, care te cam îngrădea. Trebuia să scrii ori despre cooperativizare, ori despre şcoală etc. Or, eu nu aveam nimic comun cu agricultura! Cum să scriu eu despre agricultură, eu, care fugeam şi dacă vreun gâscan inofensiv se uita la mine?! Pentru că mi s-a părut că lucrul la care m-aş fi priceput cât de cât era şcoala (că eu "şcoală"  făcusem în viaţa mea, nu agricultură!), m-am angajat să scriu o carte despre o şcoală. Mi s-a cerut atunci să scriu despre o şcoală militară din Predeal, unde veneau cei mai buni copii din ţară. M-am dus să mă documentez şi, într-adevăr, m-au impresionat condiţiile pe care le aveau aici copiii care, înainte, rămâneau fără carte şi duceau doar boii la păscut. Aveau pian, aveau schiuri! Păi, ce voiau mai mult?! Şi m-am apucat să scriu "Cantemiriştii" (care a apărut în 1954). Când a aflat, Camil mi-a spus: "Eşti nebună! Eşti ca un om care vrea să ia parte la un concurs de alergare şi se bagă într-un sac. Ba, tu ţi-ai mai şi legat sacul de gât! Vrei să scrii despre o şcoală militară şi asta-i mai greu decât daca ai scrie despre o şcoală obişnuită. Ce ştii tu despre o şcoală militară?". I-am răspuns, cu seninătate, că o şcoală militară e, pur şi simplu, o şcoală cu profil militar. Problema s-a ivit abia când am aflat că responsabila editurii respective era şefa secţiei pentru copii şi tineret şi că, deci, trebuia să scriu despre copii, fiindcă aşa voia ea! Dar, până la urmă, am scris cu drag despre acei copii, alături de care am stat un timp, să-i cunosc mai bine. Era o şcoală dotată, cum poate numai în Anglia, la Cambrige sau Oxford, îmi închipuiam că pot fi şcolile. Faptul că şi la noi era posibil să se bucure de aceste condiţii o parte din copii îţi dădea încredere şi entuziasm. Acestea sunt lucrurile pentru care ne tenta pe noi, atunci, comunismul. Aşa că am scris romanul, dar am avut de pătimit din cauza lui, până l-am scris...
"SADOVEANU RĂMÂNE UN MARE SCRIITOR, DAR CA OM A FOST UN MARE EGOIST"
● Aţi putea să ne povestiţi şi nouă?

● Se spunea atunci că dacă ploua la Moscova, trebuia să ieşim şi noi cu umbrela! Şi dacă la Moscova se schimba ceva, trebuia să facem şi noi ceva schimbări...    La ruşi erau la modă, în orice domeniu, schemele. "Cum să faci să ai note mari", de exemplu. Ţi se dădea schema, simplă, clară: unul participă la concurs cu bicicleta, iar altul cu avionul. Logic, cel cu bicicleta pierdea... Noi am adoptat până şi sistemul de notare sovietic, ceea ce a generat o adevărată derută în rândul şcolarilor noştri. Dacă acolo cineva lua un 4, era echivalent cu 9 la noi. Dar când copilului din România i se punea 4, el nu simţea nota ca pe o recompensă, ci ca pe o nenorocire. Aşa că a tot trebuit să schimb textul romanului meu, în funcţie de vremuri şi modă. Până şi glumele trebuiau modificate, căci nu se mai potriveau!

Tot pe-atunci, erau necesare trei referate, pentru ca o carte a mea să apară: de la editură, armată şi Ministerul Învăţământului. Ţin minte că mai aveam nevoie doar de un ultim referat, aşa că m-am dus la Direcţia Superioară Politică a Armatei, unde am stat de vorbă cu un general (mi se pare că era generalul Ioniţă, dar nu sunt sigură). L-am întrebat de ce-mi întârzie referatul: "Nu vă place cartea?". Mi-a răspuns: "Tocmai asta-i nenorocirea, că-mi place prea mult. Dar noi avem nevoie de infanterişti pasionaţi de arma lor, iar personajelor dvs. ori le plac caii (era normal, că erau copii!), ori avionul, ori marinăria! Nouă ne trebuie infanterişti şi în romanul dvs. nimeni nu vrea să fie infanterist!". Am crezut că mă-mbolnăvesc! L-am rugat pe soţul meu, care fusese pe front ca telegrafist, să-mi găsească un infanterist "pasionat", care să mă facă să-nţeleg ce poate fi pasionant în infanterie. L-am întâlnit pe Ion Pană - mi se pare că e rudă cu Gh. Pană ­, un infanterist căruia îi plăcea meseria lui şi care mi-a explicat că infanteria nu înseamnă doar să stai în tranşee, ci că poate avea frumuseţea şi eroismul ei. De pildă, lui îi fusese omorât calul sub el, într-o luptă.  Romanul era încheiat şi eu ar fi trebuit să schimb totul... Mi-a venit atunci o idee: am făcut în aşa fel, încât, la această şcoală, să vină ofiţeri de la diverse arme şi cel mai interesant să fie infanteristul! Simplu. Şi n-a trebuit să schimb decât un capitol!

În ceea ce priveşte povestirea "S-a dumirit şi Moş Ilie", m-a întrebat odată şi Marin Preda cum am putut să-i pun un titlu aşa de ridicol. Dar nu l-am pus eu, ci vreun duşman din editură. Când m-am dus să-mi ridic drepturile, nu mi-am recunoscut cartea!


● După câte ştiu, "Cantemiriştii" a fost propusă pentru un premiu de stat...
● Da, dar nu l-am luat eu, fiindcă preşedintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, n-a vrut. "E adevărat, spunea el, cartea e propusă a lua premiu pentru calităţile ei pedagogice. Dar noi nu avem decât un singur premiu, şi noi avem nevoie de agricultură, de fabrici şi uzine."

Camil nu s-a bătut pentru mine (nu era membru de partid şi stătea spăşit în banca lui - de altfel, se bătea numai pentru el). Alţi doi gazetari de la Casa Scânteii nu ştiu dacă citiseră cartea, Geo Bogza lipsea... Premiul meu e luat de Francisc Munteanu pentru "Oraşul de pe Mureş". Aşa erau timpurile!


● N-aţi renunţat totuşi la literatura pentru adolescenţi, căci în 1980 v-a apărut o altă lucrare adresată acestei categorii de cititori. E vorba de povestirea "În căutarea somnului uriaş", "somnul uriaş" fiind o metaforă a aspiraţiei umane spre perfecţiune, spre absolutul cunoaşterii. Cum s-a născut această naraţiune?
● Eram într-o tabără de pionieri, la mare, în 1970. Le promisesem copiilor o poveste şi am avut, într-un fel, şansa să întâlnesc acolo o rudă a soţului meu, care lucra la construcţia unei şosele. Era un om foarte interesant, fost moşier, fost aviator... El mi-a povestit în parte, bineînţeles, întâmplarea din "Somnul uriaş". Am refăcut-o de foarte multe ori şi a apărut abia după zece ani.


● Un roman original, bazat pe o mai veche tehnică a dvs., este "Această dulce povară, tinereţea", scris în perioada de maturitate creatoare. Să vedem în el o nostalgie după "vremea anilor nebuni"?
● Ce pot să vă spun sigur e că am scris-o cel mai uşor! Pentru că n-am inventat nimic. Am alcătuit-o pe baza unor scrisori absolut autentice, pe care le-am primit sau le-am scris eu. Ţinusem aceste scrisori multă vreme (din motive lesne de înţeles) la prietenii mei, soţii Aderca. Atunci când Felix Aderca a murit, i le-am lăsat, în continuare, spre păstrare, soţiei lui, Sanda Movilă. Înainte ca şi ea să moară, mi le-a înapoiat şi atunci mi-a venit ideea de a le transforma într-o carte. Dat fiind caracterul intim al scrisorilor, mi-a trebuit foarte mult curaj să le public. Am făcut-o, cu toate riscurile... Eroul e acelaşi "Ştefan" din "Mirona". În realitate era medic psihiatru şi un scriitor cunoscut. Trăia la Turnu-Severin. Îmi pare nespus de bine că n-a divorţat pentru mine...


● Paralel cu activitatea creatoare propriu-zisă aţi şi tradus (singură sau în colaborare) din F. Sagan, F. Mallet-Joris, A. Chedid, precum şi din sonetele lui Shakespeare. Despre traducerea romanului "Casa de hârtie" a lui Mallet-Joris, N. Balotă scria că traducerea a fost făcută "într-o românească plină de haz şi har". Ce ne puteţi spune despre această latură a activităţii dvs.?
● Am ajuns să traduc pentru că am fost invitată s-o fac, de Editura Univers, care mi-a propus "Vă place Brahms"? Credeam c-am s-o traduc singură, dar Georgeta Horodincă a venit, într-o zi, la mine şi mi-a propus să colaborez cu Catinca Ralea, al cărei tată era atunci ministru. Adevărul era că ea ştia franţuzeşte de zece ori mai bine decât mine, fiind nepoata lui Suchianu (care avea mamă franţuzoaică). A fost o colaborare destul de dificilă, în care greul l-am dus eu. Catincăi îi lipsea răbdarea, deşi avea mai multă experienţă în materie de traduceri. Dar ea nu renunţa la activităţile mondene (colaborări la radio, recepţiile tatălui ei), aşa că eu stăteam câte 10-12 ore la masa de lucru, înconjurată de dicţionare şi traduceam şi stilizam. Asta în legătură cu "Vă place Brahms"?

Despre celelalte cărţi traduse, vreau să vă spun, de la bun început, că n-aş fi tradus decât cărţile care mi-ar fi plăcut foarte mult, pe care aş fi vrut să le scriu eu. "Casa de hârtie" a lui Mallet-Joris (o frumoasă carte, care e prea puţin cunoscută la noi) şi "Celălalt" de A. Chedid (după care s-a făcut un film la Paris) sunt cărţile pe care le-am tradus eu. Sonetele lui Shakespeare nu le-am tălmăcit eu, ci soţul meu, Ion Bogdan, eu doar stilizând traducerea. Acuma, poate mă veţi întreba de ce s-a apucat el să traducă? Pur şi simplu pentru că nu i-au plăcut diversele traduceri existente, în care traducătorii voiau să arate ce pot ei, ce ştiu ei, nu ce a scris Shakespeare. Aşa că, iată, e valabil, din nou, calamburul cunoscut: "Traduttore, traditore"! Soţul meu a lucrat trei ani la acele traduceri şi a realizat ceva foarte bun. Sper să apară cândva aceste traduceri...


● Să luăm şi reversul problemei: n-aţi încercat să traduceţi într-o limbă de circulaţie măcar una din cărţile dvs., s-o publicaţi în străinătate?
● Cum să nu! Dar n-am reuşit, deşi "Pânza"... aproape că ar fi avut ceva şanse. După război, am întâlnit, la "Nestor", un domn care mi s-a adresat, spunându-mi: "Doamnă, aţi reuşit să faceţi o minune! Noi suntem patru în familia Crăiniceanu şi niciodată n-am fost de acord în nici o privinţă. Acum "toţi" suntem de acord că «Pânza»... e o carte mare". În paranteză, trebuie să vă spun că aceşti Crăiniceni erau nişte oameni foarte interesanţi, aparte. De pildă, Crăiniceanu bătrânul a semnat, ca ministru de război, condamnarea la moarte a propriului copil, pentru că acesta trădase! Ei, doamna Crăiniceanu mi-a tradus splendid "Pânza"... în franceză. Anton Bibescu urma s-o ducă în Franţa. Aristide Blank, bancherul, căutase un editor, pe care l-a şi găsit. Problema s-a ivit atunci când editorul a pus condiţia ca numele traducătoarei să nu apară (nu ştiu din ce motive). Desigur, eu nu puteam accepta o asemenea nedreptate făcută dnei Crăiniceanu, aşa că am pierdut o şansă... Acum o prietenă din Franţa încearcă să o traducă şi s-o publice acolo. Dar n-am mari speranţe c-o să apară, căci în Franţa, nici Caragiale nu e cunoscut prea bine, încă mai sunt unii care se întreabă dacă mai trăieşte sau nu!


● Ştiu că nu aţi prea frecventat mediile scriitoriceşti. Aţi fost, de asemenea, destul de absentă la diversele dezbateri literare. Care a fost relaţia dvs. cu Uniunea Scriitorilor? Care este aceasta în prezent?
● Niciodată nu m-a atras mondenitatea scriitoricească, discuţiile din cafenele sau redacţii. Nici când eram tânără şi, cu atât mai puţin, în ultimii ani. De pildă, deşi sunt membră a Uniunii Scriitorilor din 1945, am avut prea puţine tangenţe cu aceasta. Cu atât mai mult acum, când Uniunea Scriitorilor a uitat nu numai de scriitorii generaţiei mele...


● Dar când aveaţi, în tinereţe, acele greutăţi financiare, nu v-a ajutat Sadoveanu (pe care ştiu că-l cunoşteaţi bine), în calitatea sa de preşedinte al Uniunii Scriitorilor?
● Îmi vine să şi râd! Eu am fost foarte bună prietenă cu Profira Sadoveanu, cu Profiriţa, şi destul de bună prietenă cu ultima nevastă a lui Sadoveanu, Valerica. Dar Sadoveanu nu m-a sprijinit, fiindcă nu cred că Sadoveanu sprijinea pe cineva. El rămâne un mare scriitor, dar ca om a fost un mare egoist. Aşa că nu m-a ajutat nici când am dus-o greu, foarte greu.


● Despre literatura "ultimului val" ce părere aveţi?
● Să fiu sinceră, n-am prea citit-o. Deşi citesc şi acum foarte mult (adică nu fac decât asta!), poezia modernă nu o înţeleg. Dar mulţi nu-l înţeleg nici pe Picasso şi asta nu înseamnă că nu e mare!

Îmi repugnă însă literatura asta neglijentă, care a apărut în ultima vreme, cu tot felul de abjecţii, care devin stânjenitoare pentru cititor. Aşa că nu mă pot pronunţa dacă este o literatură bună sau rea, dar mie nu-mi place!


● Despre societatea românească actuală ce imagine aveţi? Ce mesaj aţi transmite tinerilor?
● E bine că am scăpat de regimul comunist. O spun eu, care am crezut în ideea de comunism. S-au făcut în anii '50 greşeli de neiertat. Pătrăşcanu, bogat, intelectual rafinat, cu atâtea calităţi, a fost închis de burghezie şi, apoi, asasinat de comunişti. Nu avem voie să repetăm aceste greşeli. Înţeleg că se petrec în toate domeniile schimbări, deschideri, însă, din păcate, la noi, acum, nu se mai munceşte. Şi asta este cea mai mare greşeală! Se chiuleşte! Păcat de tinerii care au murit, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt. Să sperăm că nu-i decât o perioadă de trecere... Mesajul meu adresat tinerilor ar fi să muncească mai mult şi mai bine şi să simtă mai profund ceva pentru ţara asta...


● Aş vrea să vă adresez, acum, o întrebare devenită tradiţională: la ce lucraţi în prezent?
● Am început o carte pe care nu ştiu dacă o s-o mai termin. Sunt foarte obosită!
La întâlnirile mele cu cititorii, am fost adesea întrebată cum am avut curajul să scriu cartea cutare sau cutare. Dar de ce-ţi trebuie curaj ca să spui, simplu, că iubeşti?! Chiar dacă o faci referitor la mai multe persoane. Ce alt curaj am avut eu?! Venea câte un băiat şi-o fată la aceste întâlniri, se ţineau de mână, se priveau în ochi şi mă întrebau pe mine dacă se poate iubi de mai multe ori în viaţă. Erau uimiţi când le răspundeam că se poate iubi, cu adevărat, de mai multe ori în viaţă.

Mi-a venit ideea să adun tot ce n-am "topit" în romanele mele, tot ce n-a încăput în cufăr, tot ce a căzut pe margine. Şi mai ales m-am gândit să vorbesc despre experienţa cea mai grea de suportat: singurătatea în doi şi compromisul afectiv pe care uneori trebuie să-l facem. La adăpostul căsniciei eram ferită de capcanele vieţii. Dar am văzut şi cât de tristă e singurătatea în doi, cât de dureroasă. Despre aceasta m-am gândit să scriu în noua mea carte. Va fi un post-scriptum, mi-am spus, la tot ce am scris până acum, completarea unei confesiuni care a început acum 50 de ani. Iniţial, am vrut să-mi intitulez cartea chiar "Post-scriptum", dar apoi mi s-a părut mai sugestiv titlul "Singurătate în doi". Am adunat trei bibliorafturi, dar ele trebuie lucrate şi asta durează...


● Stimată doamnă Cella Serghi, în curând veţi împlini 85 de ani. Cum vi se pare viaţa din acest pisc? Ce regretaţi că n-aţi făcut şi care v-au fost împlinirile cele mai importante?
● Desigur, e greu să fac o trecere în revistă atât de rapidă a împlinirilor şi neîmplinirilor vieţii mele. Mă simt mulţumită că am reuşit să scriu cărţi care să reziste timpului. Nici chiar cei mai entuziaşti critici ai romanelor mele nu credeau că acestea se vor bucura atâta vreme de cititori fideli. Despre celelalte dorinţe ale mele, pot să vă spun că, pe linia lungă a vieţii, ele s-au realizat. Dar pe cea scurtă...

Eu cred foarte mult în horoscop şi zodia mea, a Scorpionului, are o ciudăţenie: lucrurile mărunte, dar care ţie ţi se par foarte importante, nu se realizează. Însă, din perspectiva timpului, îţi pare bine că ele nu s-au realizat, pentru că altfel nu ajungeai ceea ce ai ajuns. Când eram tânără, de exemplu, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (aş fi fost în stare să divorţez şi să mă căsătoresc cu el). Mai târziu am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de filosofie, era sărac... Şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil, n-aş mai fi fost eu, ci doar "fosta nevastă a lui Camil Petrescu".

Vă mai fac o confidenţă, căci acum pot s-o fac! Am mai fost îndrăgostită de un scriitor, care ar fi dorit şi el să se căsătorească cu mine. Nu s-a întâmplat aşa şi mă bucur că nu s-a întâmplat, pentru că aş fi făcut-o să sufere pe soţia lui, o femeie deosebită. Iar eu, ce aş fi fost eu?! Doar "fosta nevastă a lui Ion Biberi"!

În general, viaţa mea, din perspectiva celor 85 de ani, mi se pare că a fost frumoasă, cu toate că mi-a fost greu, uneori foarte greu. Am realizat totuşi câteva lucruri, chiar şi recent, care mă consolează pentru toate neîmplinirile. Adică nu ştiu dacă pentru chiar toate, dar mă consolează foarte mult. Sunt mulţumită că am reuşit să fac o donaţie importantă de tablouri Muzeului de Artă din Constanţa. Sunt o serie de tablouri foarte frumoase. De asemenea, am cedat Bibliotecii Centrale Universitare, care a ars la Revoluţie, 350 de exemplare din cărţile pe care le-am adunat într-o viaţă, cele mai multe legate (cu sacrificii) sau primite cu dedicaţii. În afară de asta, sunt mulţumită că am putut oferi Muzeului Literaturii Române câteva scrisori, care mi s-au părut mie mai importante.

Pentru mine am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei într-o carte, ca în valvele unei scoici. Arghezi spunea că dacă ne rămâne o jumătate de ochi să privim cerul, lumina şi să citim o carte, trebuie să fim fericiţi. Şi are dreptate. Viaţa e foarte grea. Şi totuşi (totuşi, totuşi) trebuie şi putem să fim fericiţi...
Citeşte mai multe despre:   pană,   cred,   intr-o,   scoala,   carte,   ştiu,   decăt,   venit,   apărut,   cărţi,   cartea,   viata,   pare,   căci,   atăt,   scriu,   scrie,   scris,   ideea,   n-am,   roman,   romanul,   cărţile,   pănză,   i-am,   raspuns,   schimb,   vreme,   talent,   petrescu,   voiam,   putut,   fiindcă,   calinescu,   inseamna,   paianjen,   sebastian,   simplu,   tanara,   lovinescu,   cunoscut,   scriitor,   scriitori,   camil petrescu,   sadoveanu,   scriitorii,   camil,   romanului,   pildă,   cella serghi,   câte,   firul,   biblioteca pentru toţi,   scriitoare,   mirona,   romanele,   devin

 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Razii ale poliţiei în cinematografele din Atena pentru a împiedica minorii să vadă filmul 'Joker'

Razii ale poliţiei în cinematografele din Atena pentru a împiedica minorii să vadă filmul 'Joker'
Filmul 'Joker' suscită controverse chiar şi la câteva săptămâni de la lansarea sa pe ecrane, de data aceasta la Atena unde au fost organizate raze ale poliţiei în cinematografe pentru a împiedica minorii să...

Wolfgang Mozart, omagiat la Casa Artelor "Dinu Lipatti"

Wolfgang Mozart, omagiat la Casa Artelor "Dinu Lipatti"
Primăria Municipiului București prin Casa Artelor “Dinu Lipatti” vă invită vineri și sâmbătă, 25 și 26 octombrie 2019, la cea de-a treia ediție a Festivalului Mozartissimo, eveniment organizat de Ziua Nați...

Premiile Astra Film Festival 2019 - ”Teach”, cel mai bun documentar românesc, dezvoltat la Sibiu

Premiile Astra Film Festival 2019 - ”Teach”, cel mai bun documentar românesc, dezvoltat la Sibiu
Galerie Foto Premiile Astra Film Festival 2019 pleacă în Franța, Belgia, Israel, Estonia și România! Câștigătorii celei de-a XXVI-a ediții a Festivalului Internațional Astra Film de la Sibiu au fost anunțați sâmbătă,...

Europa redescoperă trecutul glorios al României la Europalia

Europa redescoperă trecutul glorios al României la Europalia
Galerie Foto Expoziția „Dacia Felix. The Glorious Past of Romania“/„Dacia Felix. Trecutul glorios al României” a fost deschisă vineri, 18 octombrie 2019, la Muzeul Galo-Roman din Tongeren, cel mai vechi oraș belgian, în...

Trei zile de FNT epatante

Trei zile de FNT epatante
Galerie Foto Sunt treizeci de ani de când România a intrat în libertate și în democrație. În toţi aceşti ani s-au întâmplat multe lucruri. Ne putem exprima liber, putem crea liber, putem gândi liber, iar noi, oamenii de...

„În jurul conceptului de artă modernă. De la Brâncuși la ultimele tendințe în arta modernă: poetica lui Gianmaria Potenza”. Interviu-dezbatere

„În jurul conceptului de artă modernă. De la Brâncuși la ultimele tendințe în arta modernă: poetica lui Gianmaria Potenza”. Interviu-dezbatere
Marți, 22 octombrie 2019, orele 18.00, va avea loc, în Sala de Conferințe a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția (Palazzo Corrrer, Campo Santa Fosca, Cannaregio 2214) o manifestare...

Duminică la TVR3 - lansarea celui mai mare eveniment dedicat lui Brâncuși

Duminică la TVR3 - lansarea celui mai mare eveniment dedicat lui Brâncuși
Galerie Foto Duminică, 20 octombrie, de la 18.30, la TVR 3, în emisiunea Vizual, Marius Constantinescu vă învită la centrul BOZAR dîn Bruxelles, la deschiderea celui mai mare eveniment dedicat lui Brâncuşi în ultimii 20 de...

Caligrafierea Reginei Elisabeta expusă alături de lucrări de la Casa Albă, în Sala Mare a ICR

Caligrafierea Reginei Elisabeta expusă alături de lucrări de la Casa Albă, în  Sala Mare a ICR
Galerie Foto Prima ediție a ExpoCaligrafia Internațional 2019, eveniment inițiat și organizat de Asociația Liber la Educație, Cultură și Sport, se va desfășura între 24 și 30 octombrie 2019, la sediul Institutului...

Romanul “Mătușa Julia și condeierul” de Mario Vargas Llosa, pentru prima dată adaptat pentru teatru

Romanul “Mătușa Julia și condeierul” de Mario Vargas Llosa, pentru prima dată adaptat pentru teatru
Galerie Foto Pentru prima dată adaptat pentru teatru, Mătușa Julia și condeierul de Mario Vargas Llosa, unul dintre cele mai fascinante romane ale literaturii lumii, s-a transformat în spectacol, la Timișoara. Astfel că ...

Festivalul Internațional de Swing Dance LindyBug se pregătește pentru a doua ediție

Festivalul Internațional de Swing Dance LindyBug se pregătește pentru a doua ediție
Galerie Foto Festivalul Internațional de Swing Dance LindyBug 2019, cea mai importantă manifestare dedicată dansului și muzicii swing, va avea loc între 25-27 octombrie, în București.   Aflat la cea de-a doua...

Constantin Chiriac în dialog cu Ioan-Aurel Pop - Președintele Academiei Române

Constantin Chiriac în dialog cu Ioan-Aurel Pop - Președintele Academiei Române
„Național și European. Dialog, Responsabilitate, Provocări” – acesta este tema conferinței speciale FITS și TNRS din luna noiembrie când, Constantin Chiriac îl va avea ca invitat la Sibiu pe Ioan Aurel Pop

Artiști români, în cadrul expoziției „Imagined pasts” la Budapest Galéria

Artiști români, în cadrul expoziției „Imagined pasts” la Budapest Galéria
Pe 22 octombrie 2019, de la ora 18.00 Institutul Cultural Român la Budapesta, în parteneriat cu Muzeul de Istorie a Budapestei – Galeria Budapesta vernisează expoziția de artă contemporană „Imagined...

Trei zile dedicate profesioniștilor din industria cinematografică mondială, la Astra Film Festival 2019

Trei zile dedicate profesioniștilor din industria cinematografică mondială, la Astra Film Festival 2019
Galerie Foto Festivalul Internațional Astra Film de la Sibiu este o experiență revelatoare atât pentru publicul larg, dornic să exploreze noi realități ale lumii întregi prin selecția de filme propusă, cât și pentru...

O nouă serie de evenimente MyAntipa debutează în acest weekend

O nouă serie de evenimente MyAntipa debutează în acest weekend
Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și BRD – Groupe Société Générale anunță o nouă serie de evenimente în cadrul proiectului MyAntipa. MyAntipa este un demers de educație modernă...

Scurtmetrajul “Mezzo Piano!” în regia lui Eugen Dediu-Sandu, în competiția oficială a Chelsea Film Festival din New York

Scurtmetrajul “Mezzo Piano!” în regia lui Eugen Dediu-Sandu,  în competiția oficială a Chelsea Film Festival din New York
Scurmetrajul “Mezzo Piano!”, o producție a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București (UNATC), în regia și pe un scenariu de Eugen...
Serviciul de email marketing furnizat de