Melancolia frântă sub ruine...

A.E. Baconsky (n. 1925, Hotin, Basarabia) este autorul unei opere complexe şi originale, a cărei reeditare integrală ar putea determina o analiză atentă şi o receptare meritată mai cu seamă în zilele noastre.

A scris şi a publicat poezie, proză, eseuri şi critică literară. A tradus din lirica universală, a conceput şi realizat "Panorama poeziei universale contemporane" (1972), a scris nu­me­roa­se studii despre pictură, a îngrijit şi prefaţat albumele de artă, printre care Ţuculescu, Botticeli, Ghiaţă. Absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, a frecventat, de asemenea, cursurile de estetică şi filosofie ţinute de Lucian Bla­ga. A fost unul dintre poeţii re­pre­zentativi ai grupului de la revista Steaua, în paginile căreia a militat pentru legitimarea lirismului, într-un timp în care literatura era saturată de clişeele ideologice ale realis­mu­lui socialist.

În 1956, la primul Congres al Scriitorilor din România, şi-a amendat şi renegat chiar şi propriile versuri proletcultiste cu care de­butase în anii '50, scrise în spiritul ce­rinţelor timpului. A lansat pe atunci, în versuri, lozinci la modă, sub semnul "literaturii noi". Versuri celebre pe-atunci, facile şi de un haz ne­bun în zilele noastre, sunau aşa: "Trece-o noapte şi mai trece-o zi,/ Se ascute lupta între clase,/ Iar chiaburii-au început a fi/ Elemente tot mai duş­mănoase". Cum spuneam, s-a dezis de toate acestea, a trecut proba de foc, a mărturisit, într-o perioadă când aceas­tă asumare nu era deloc în avan­ta­jul său. O dată cu renunţarea la poezia conjuncturală, A.E. Baconsky topeşte în versurile sale un lirism confesiv, cu nuanţe de pastel, ceea ce fusese acceptat în epocă drept "poe­zie de notaţie".

Publică volumele "Fluxul memoriei" şi "Dincolo de iar­nă" (1957), "Imn către zorii de zi" (1962), "Fiul risipitor" (1964), care îl dez­văluie pe Baconsky drept ceea ce era de fapt, un scriitor expresiv, exuberant, dar şi melancolic, cu un discurs liric abundent şi învăluitor. Volumul "Cadavre în vid" (1969) închide în­tre coperte o armonie dureroasă şi o căutare a sinelui duse până la crize de identitate, îndurate în decoruri de coşmar. Spune în ciclul "Autoportret în timp": "Trebuie să fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie/ să fi pie­rit ziduri şi oşti (...)/ să se fi dus dracu­lui multe imperii/ ca să încep a se­mă­na în sfârşit cu mine". Volumul "Re­mem­ber" reuneşte însemnări de că­lă­torie petrecute în câteva ţări occidentale. Autorul subintitulează cartea "Fals jurnal" şi explică: "Aventura s-a consumat în interior, în labirintul unor confruntări şi reflexii pe care melancolia exasperată şi privirea de gheaţă n-au încetat să şi le dispute".

Despre personajul public Anatol Emilian Baconsky, taxat de unii privi­tori drept un "dandy comunist", Ioa­na Diaconescu povesteşte într-un ar­ticol din România Literară, cum era atunci când l-a întâlnit prima dată, în anul 1971: "Un domn tânăr cu părul alb, elegant şi cu mişcări bine cân­tă­ri­te, care purta în acea zi un costum gri deschis, impecabil şi sub gu­le­rul că­măşii imaculate o lavalieră. (...) Pă­rea un om pros­­­per, ni­mic din înfă­ţi­şa­rea lui nu trăda ce i se întâmpla de fapt, că nu i se mai publica nici o car­te, că nu avea mijloace de subzistenţă şi că suferea de o amărăciune croni­că".
Scriitor plurivalent, A.E. Baconsky a fost un intelectual de primă mărime, o personalitate pregnantă şi controversată care a impus un stil grav şi inconfundabil. A căzut în diz­gra­ţia regimului comunist după ce a publicat în 1975, într-o revistă berlineză, ro­ma­nul "Biserica neagră", o parabolă despre dictatură. Roma­nul fusese citit la postul de radio Eu­ropa liberă şi, evident, respins de cenzura din România. Cartea, publicată în 1990, a fost numită "o antiutopie", prezentând ororile totalitarismului comunist, pornit pe anihilarea individualităţii şi a personalităţii umane. Personajul principal este obligat să locuiască într-o biserică părăsită, dintr-un oraş asediat de o stranie "ligă a cerşetorilor". De altfel, nici un per­so­naj al romanului nu are nume (protagoniştii sunt identificaţi prin profesiile lor), autorul înfăţişând – şi prin acest procedeu – depersonalizarea impusă de regim.

Reeditarea cărţilor lui Baconsky înseamnă un act de recuperare, de dreptate, este poate chiar o urgenţă. Eu­gen Simion a semnalat că Anatol Baconsky este un poet despre care se vorbeşte foarte puţin: "Opteziciştii nu l-au revendicat printre modelele lor, ei renunţă programatic la formele de seducţie ale lirismului înalt, iar douămiiştii şi, în genere, postmoder­niştii îl ignoră cu desăvârşire. Nu au o justificare, dar putem bănui că acest mandarin al melancoliei nu intră în ecu­a­ţia lor morală şi estetică... Este, du­pă gustul lor, un poet livresc, prea ce­remonios şi, sub influenţa lui Blaga, se ţine prea aproape de miturile unei na­turi pline de semne (mituri) iscoditoare...".

Până la vârsta de 52 de ani, A.E. Baconsky a reuşit să consolideze, prin scrisul său, o operă variată, elevată, scrisă cu colţul inimii şi aşternută pe hârtie de condeiul unui om de cultură solidă. Între versurile sale se regăsesc şi acestea: "Semnele stelelor spun că aşa mi-a fost dat/ n-am să mai plec din această cetate/ Cândva veţi da numele meu unui plop/ şi o pă­rere de rău/ după trista risipă a anilor mei, vă va prinde". Nu vom şti ce semnal din viitor o fi primit Baconsky atunci când a scris aceste versuri. Nu ştim nici dacă vreun plop îi poartă nu­mele. ştim doar că în acel 4 martie de foc, jale şi blestem, din 1977, Anatol Baconsky se afla împreună cu so­ţia sa, Clara, în casa prietenilor Ve­ro­nica Porumbacu şi Mihail Petrovea­nu. Clădirea s-a prăbuşit sub seism şi patru destine tragice au fost curma­te brusc. A.E. Baconsky a murit sub dărâmături, în plină putere creatoare.